Monthly Archives: noiembrie2016

hi archyive

Sarbatoarea sfantului apostol Andrei – Rom 10,9-18; Ps 18; Mt 4,18-22

advInima mea vibrează la această scenă, iar ochii aproape că o văd aievea: un tânăr Rabbi, un nou apărut, în drumurile lui de-a lungului malului Tiberiadei, în timp ce în inima lui răsună poate acelaşi strigăt pe care-l va face auzit de pe cruce: „Mi-e sete!” (In 19 28),  îi vede pe Simon – cel ce avea să fie Petru – şi pe Andrei, fratele lui, pescari, aruncând năvoadele, şi, un pic mai încolo, vede alţi doi fraţi, tot pescari, în barcă cu tatăl lor, reparându-şi mrejele. Evenimentele se înşiră unul după altul aparent întâmplător – El trece tocmai pe-acolo şi tocmai la ceasul în care fraţii, ca de atâtea ori până atunci, într-o zi de muncă obişnuită, poate cu nimic diferită de altele,  îşi aruncă sau îşi repară mrejele. Nimic nu e diferit, în afară de privirea Lui. O privire care vede, îndrăgeşte şi cheamă irezistibil: Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, barca şi pe tatăl lor, l-au urmat.

            Şi alte scene, în care întâlnirea şi chemarea au loc într-un mod aparent accidental, mi se perindă prin faţa ochilor: „În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus. Era cam pe la ceasul al zecelea.” (In 1, 36-37, 39) „A doua zi, voia să plece în Galileea și l-a găsit pe Filip. Isus i-a zis: „Urmează-mă!” (1 In, 43). „După acestea, a ieșit și a văzut un vameș, cu numele de Levi, care stătea la postul lui de vamă, și i-a spus: „Urmează-mă!” Părăsind toate, s-a ridicat și l-a urmat.” (Lc 5, 27-28).

            Dacă Domnul trecea la altă oră nu găsea pe nimeni sau găsea pe altcineva, pe alţii…pare a nu avea un plan bine definit, pare că-i cheamă pe cei pe care-i găseşte accidental. Simon,  Andrei sau Iacob, Ioan, Filip… sau altul… sau poate eu?; pescar sau vameş , învăţător sau medic, mamă sau călugăriţă, tată sau preot sau poate altceva? – care este voinţa celui care este Domnul, Kyrios, Stăpânul, Învăţătorul?

            Cu adevărat manifestarea lui Dumnezeu, intervenţia Sa, promisiunea şi Împărăţia Sa sunt ascunse în micile lucruri cotidiene şi-n persoane obişnuite, apărute aparent întâmplător? Domnul, Kyrios trece pe lângă mine şi-mi vorbeşte prin situaţiile şi persoanele din „aici şi acum”-ul vieţii mele? Astăzi mă întâlnesc cu El, astăzi îmi vorbeşte? Pe mine mă priveşte El, Domnul, Stăpânul secerişului, Cel care cunoaşte inima omului şi nu are nevoie ca cineva să-l înveţe, Cel suveran şi care este Dumnezeu şi nu om, Cel cu totul altfel, Eu sunt cel care sunt, chiar dacă acoperit de vălul cărnii? Mie îmi vorbeşte? Să mă ofer să-I răspund, să mă ridic?

            Am auzit glasul Domnului, zicând: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?”. Iar eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6, 8).

            Iar dacă tu ai auzit glasul Lui, nu-ţi împietri inima, crede vestirii! Pe tine te cheamă, pe tine te aşteaptă, de tine are nevoie, pe tine te-a găsit… Nu are pe altcineva căruia să-i încredinţeze pescuitul oamenilor, decât ţie… „Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume, al meu eşti tu” (Is 44, 1).

            Oare nu se poate auzi glasul Lui? Dimpotrivă, e de-ajuns ca unul singur, tu, să crezi în El cu inima şi să-L mărturiseşti cu gura! Răspunsul tău, invocarea numelui Său te face apostol, inima şi glasul Său. Iar acesta începe să răsune. Şi dacă fiecare dintre noi facem astfel, devenim Biserică prin care Duhul vesteşte mesajul Său de iubire către fiecare. Nicio putere nu poate opri vestirea Bisericii purtate de Duh, vocea Duhului şi a Miresei străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii.

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea Carmelitană

advÎn ziua aceea”, care prin credinţă este „astăzi”, manifestarea Domnului, intervenţia Lui, promisiunea Sa ia înfăţişarea unei mlădiţe, a unui vlăstar: „S-a înălţat ca o mlădiţă înaintea lui […] Nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim…” (Is 53, 2)… sau a grăuntelui de muştar şi al plămadei ascunse în trei măsuri de făină… sau are chipul celor mici, al copiilor – cine acordă importanţă unei mlădiţe, unui grăunte, unui copilaş? Dumnezeu este suveran în autorevelaţia Sa şi se descoperă prin cele umile, pentru că aceasta a fost plăcerea Sa…
Dumnezeu se revelează în Fiul, Isus cel ştiut doar de Tatăl; în Fiul, sau altfel spus, în Copilul Tatălui… „Pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă…” (Is 9, 5a). Însă acest copil este strălucirea gloriei şi chipul fiinţei Tatălui (conf. Evr 1, 3) iar „stăpânirea va fi pe umerii lui” (Is 9, 5b).
O mlădiţă, un grăunte, plămădeala ascunsă, un copilaş… peste începuturile mici, vulnerabile, sensibile, delicate oferite lui Dumnezeu, El revarsă Duhul Său: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al fricii de Domnul, Duhul întru care se tresaltă de bucurie, Cel întru care se cunoaşte şi se strigă: „Abba, Tată!”. Atunci cunoaşterea lui Dumnezeu umple întreg începutul delicat, precum „apele acoperă fundul mării”, devine tărie în slăbiciune, înţelepciune în simplitate, ştiinţă şi cunoaştere în penumbra credinţei. Atunci grăuntele de muştar se transformă în cel mai mare copac, atunci cel împuternicit de Duhul judecă după dreptate şi lucrează pacea. El este fiu al lui Dumnezeu (conf. Mt 4, 9), copil neprihănit al lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite, între care străluceşte ca un luminător în lume (conf. Fil 2, 15).
Astăzi eşti tu discipolul chemat să-şi oferi plăpândele începuturi Domnului, pentru a intra în ziua aceea în care Duhul lui Dumnezeu se odihneşte asupra ta şi începi să vezi cu ochii tăi ceea ce mulţi profeţi şi regi au voit să vadă.Amin.

Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitana

adv„În ziua aceea…” – iată cuvintele care s-au luminat de înţelegere în mintea, în inima şi pe buzele mele. „În ziua aceea, în ziua aceea”… – repeta inima şi sopteau buzele…, ”în ziua aceea…”. Ziua aceea în care Descendenţa Domnului va fi spre frumuseţe şi glorie pentru eliberaţii poporului Său, ziua aceea în care cei rămaşi fideli, cei ce se vor fi stabilit în Ierusalimul ceresc încă de pe pământ se vor numi sfinţi, ziua aceea în care va coborâ duhul judecăţii de foc de la „Cel Ce Este Foc Mistuitor” şi va purifica poporul Său, ziua aceea în care gloria Domnul va veni peste fiecare membru al singurului Său trup şi gloria Sa le va fi acoperământ, ziua aceea este ziua manifestării Domnului, este ziua intervenţiei Sale, ziua în care El îşi va împlini toate promisiunile. O zi situată în eternul prezent al Celui Etern Prezent, în ziua fără de început şi fără de sfârşit a Celui care este începutul şi sfârşitul , ziua pe care o aştept, după care inima mea tânjeşte. Dar cum să intru în acest prezent al Celui Prezent? Cum să fac ca acea zi să fie acel astăzi pentru mine, despre care Isus a afirmat: „Astăzi s-a împlinit…” (Lc 4, 21)? Se poate oare influenţa, se poate oare grăbi acea zi, se poate oare ca fiecare zi a vieţii mele să fie acea zi în care Domnul s-a manifestat, acea zi în care a intervenit, acea zi în care promisiunile Domnului s-au împlinit, acea zi în care am fost mântuit?

Răspunsul l-am găsit în credinţa centurionului care ştie că servitorul său va fi vindecat acum, astăzi, atunci când cel pe care-l recunoaşte ca având Autoritate rosteşte cuvântul său. Prin credinţa lui, cuvântul de autoritate al celui pe care l-a numit Domn s-a realizat în prezentul concret al vieţii sale.

Prin credinţă tânjesc şi mă bucur acum de promisiunea Sa, acum Îl cunosc pe Cel care promite şi acum acţionez pe baza promisiunii; credinţa mă aşează astăzi la masa mereu întinsă a Împărăţiei; „ziua aceea” este adusă în „astăzi” de credinţa căreia Cel care a făcut promisiunea i-a încredinţat puterea de a o realiza: „Abraham, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a bucurat” (In 8, 56). Amin.

Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitana