Monthly Archives: martie2017

hi archyive

imageDECRET DE PROMULGARE

 Curia Generală Carmelitană

Viva Giovani Lanza, 138

00184 Roma, Italia

 

Prot. 115 / 2003

16 Iulie 2003

Comemorarea Solemnă a Doamnei Noastre de pe Muntele Carmel

 

Către dragele mele surori şi confraţi Carmelitani,

Textul Regulii celui de-al Treilea Ordin Carmelitan pe care am plăcerea să vi-l prezint, are o lungă istorie. Se pare că primul text a fost scris de Fericitul Giovanni Soreth în 1455. Lui îi adresează Papa Nicolaie al V-lea faimosul decret „Cum Nulla” în 1452, aprobând astfel cu sigiliul oficial membrii laici al Ordinului, care trăiesc spiritualitatea noastră în propria lor situaţie.

După cel de-al II-lea Conciliul Vatican, s-a decis ca Regula celui de-al Treilea Ordin să fie supusă unei actualizări. Acest proces  a durat mai mult de treizeci de ani şi a implicat mulţi laici Carmelitani. În 1995, după Capitolul General, Consiliul General a nominalizat o comisie internaţională pentru supravegherea fazei finale a acestui proces de actualizare. În timpul Jubileului din 2000, un nou text a fost supus atenţiei participanţilor la o întâlnire a Laicilor Carmelitani, ţinută la Roma, iar comentariile textului au fost incluse în schiţa finală. Noul Consiliu General, ales în Capitolul General din 2001, a redactat documentul final care urma să fie prezentat spre aprobare Sfântului Scaun.  Aprobarea a fost primită pe 11 aprilie 2003.

A fost un proces lung, dar care merita să fie făcut, căci avem acum un document care îi va ajuta pe Laicii Carmelitani în căutarea lor de a trăi în ascultare faţă de Isus Cristos. În scrisoarea „Pe pământul Carmelului – Nella terra del Carmelo”, cu ocazia celei de-a 550-a aniversări a bullei papale „Cum Nulla”, am scris: „Regula Sfântului Albert este un document carismatic, care cuprinde toate formele de viaţă carmelitană. În acest text scurt găsim, în formă embrionară, elementele esenţiale ale carismei carmelitane, elaborate mai apoi, de-a lungul anilor care au urmat. Tradiţia carmelitană s-a îmbogăţit prin viaţa a foarte multe persoane, în mod special prin a celor pe care-i venerăm drept sfinţi ai noştri. Cei chemaţi să trăiască după stilul carmelitan îşi lasă, într-un fel, amprenta asupra tradiţiei şi-l transmit altora… Prin Constituţii, persoanele consacrate carmelitane actualizează Regula Sfântului Albert, potrivit timpurilor pe care le trăiesc. În acelaşi fel, al Treilea Ordin are o Regulă ……. care, la fel ca şi Constituţiile consacraţilor, tinde să armonizeze idealul carmelitan cu realitatea prezentă a celor care se angajează să-l trăiască”.

Aşadar, cu acest decret promulg Regula celui de-al Treilea Ordin Carmelitan, cunoscut şi sub numele de Ordinul Secular Carmelitan al Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel.

Aceasta va fi observată începând din 8 decembrie 2003. Perioada dintre promulgare şi intrarea în vigoare  (vacatio legis)  va fi o perioadă a oportunităţii de a studia Regula şi de a o adapta statutelor locale, înainte ca ea să devenă obligatorie. Pentru a ajunge la cât mai multe persoane în cel mai scurt timp posibil, promulgarea textului şi publicarea sa se va face prin internet. Limba originala a Regulii celui de-al Treilea Ordin este italiana şi acesta este textul la care se va face referire în caz de litigii. Va fi responsabilitatea Curiei Generale să traducă  textul în celălalte două limbi oficiale ale Ordinului, mai exact în engleză şi spaniolă, ca şi în portugheză şi franceză. Aceste traduceri vor fi publicate pe pagina web a Ordinului cât mai curând posibil, astfel încât un număr cât mai mare de Laici Carmelitani să poată cunoaşte Regula celui de-al Treilea Ordin, ca resursă de inspiraţie pentru viaţa lor din Carmel.

Ambele date, fie cea a promulgării (16 iulie), fie cea a intrării în vigoare (8 decembrie) au fost alese pentru a evidenţia poziţia Binecuvântatei Noastre Doamne în viaţa carmelitană. Maria este Mama şi Sora tuturor Carmelitanilor, a celor consacraţi vieţii religioase  şi a celor care-şi trăiesc afară vocaţia, ca laici. Ea ne învaţă să medităm asupra evenimentelor vieţii şi să discernem acţiunea lui Dumnezeu în lumea noastră, astfel încât să-L putem glorifica pe Dumnezeu împreună cu Ea. Fie ca Doamna noastră de pe Muntele Carmel să ne îndrume în timp ce încercăm să-L urmăm cu fidelitate pe Fiul său.

 

Joseph Chalmers, O. Carm. Prior General

 

Decret de aprobare

 Congregaţia Pentru Instituţiile de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică

 

Prot. n. C. 52-1/2003

Priorul general al Ordinului Carmelitan, având consimţământul Consiliului, a prezentat Scaunului Apostolic textul Regulei celui de-al Treilea Ordin Carmelitan, adică al Ordinul Carmelitan Secular al Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, cerând aprobarea acestuia.

Congregaţia pentru Institutele de viaţă consacrată şi Societatăţile de viaţă apostolică, după un studiu amănunţit al textului sus-menţionat, îl aprobă şi îl confirmă prin prezentul Decret, conform exemplarului redactat în limba italiană, păstrat în Arhivele sale, prin respectarea a tot ceea ce trebuie respectat prin lege.

Fie ca membrii Ordinului Carmelitan Secular, împreună cu Maria, Regina Carmelului, să parcurgă împreună drumurile istoriei, atenţi la autenticele necesităţi umane, gata întotdeauna să împărtăşească cu Domnul jertfa crucii şi să experimenteze cu El pacea vieţii celei noi.

Fără a aduce atingere oricăror prevederi contrare.

 

Vatican, 11 aprilie 2003

Eduardo Card. Martínez  Somalo, Prefect

†Piergiorgio Silvano, CP, Secretar

 

PREFAŢĂ

 „ După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți,” (Regula Carmelitană, 2, cfr. Evr 1,1) Domnul a inspirat prin experienţa vieţii consacrate forme bogate şi atractive de spiritualitate laică. Carmelul constituie deja de secole o cale privilegiată şi sigură a drumului de sfinţenie  a atâtor laici (Cfr. Giovanni Paolo II, Ho appreso con gia che codesta Famiglia: Lett. All’Ordine,1). Regula Sfântului Albert este ca un izvor din care curge râul carismei. Valorile  pe care le exprimă au fost traduse în forme mereu noi şi adaptate laicilor diferitelor vremuri şi locuri, pentru ca şi ei să poată întrupa în mod concret carisma Carmelului şi să-i trăiască spiritualitatea în formele specifice lor. (Cfr. J. Chalmers, Lettera alla Famiglia Carmelitana: Nella terra del Carmelo, nn. 41-42.).

 

PARTEA I

SPIRITUALITATE ŞI CARISMĂ

Vocaţie la sfinţenie

  1. Dumnezeu a vrut să fie cunoscut, s-a revelat implicând umanitatea într-un dialog împletit din dragoste şi milă (Dei verbum 2). Ne-a făcut cunoscută voinţa sa de comuniune chemând bărbaţi şi femei să participe la  viaţa sa.  Acest proiect este în curs de realizare, prin mijlocirea Duhului Sfânt, în Cristos, Cuvântul definitiv şi suprem al Tatălui ( Giovanni de la Croce, Salita del Monte Carmelo, II, 22,5-6.), dincolo de care Dumnezeu nu are altceva de revelat. În Isus Cristos, născut din Maria, Dumnezeul cel nevăzut le vorbeşte oamenilor ca unor prieteni şi dialoghează cu ei pentru a-i face să aibă acces la comuniunea cu El Însuşi şi pentru a-i înfrăţi, în vederea unităţii întregului neam omenesc în Împărăţia sa (Dei Verbum). Prin Sacramentul Botezului, fiinţele umane sunt introduse în viaţă divină devenind, în Duhul Sfânt, fii adoptivi ai Tatălui şi fraţi ai lui Isus Cristos, (cfr. Lumen Gentium, 2; 4.) îndreptăţiţi a face parte din imensa adunare fraternă a Bisericii, poporul lui Dumnezeu, „sacrament, semn şi instrument al intimei uniri cu Dumnezeu şi a unităţii întregului neam omenesc”. (cfr. Lumen Gentium, 2; 4.)
  2. Prin urmare, toţi credincioşii, de orice stare sau grad sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea dragostei: din această sfinţenie se promovează şi în societatea pământească un stil de viaţă mai uman (Lumen Gentium). Sfaturile pe care Isus le propune în Evanghelie ucenicilor săi favorizează în mod special un drum de sfinţenie şi de transformare a lumii în spiritul Fericirilor. Ele sunt trăite în mod variat, în forme stabile de viaţă, insuflate de Duhul Sfânt şi moderate de Biserică.
  3. În Corpul mistic a lui Cristos, care este Biserica, unicul şi acelaşi Duh a insuflat de fapt de mai multe ori o varietate de haruri şi carisme, ca cele ale diferitele familii religioase, care oferă membrilor săi beneficiul unei mai mari stabilităţi în modul de trăire a unei doctrine, stabilitate confortată de experienţa şi trăirea unor persoane sfinte, spre atingerea perfecţiunii evanghelice, într-o comuniune fraternă în slujba lui Cristos şi într-o libertate consolidată de ascultare. ( Lumen Gentium, 43.)
  4. Unii laici, printr-o specială chemare şi vocaţie, participă la carisma familiei religioase, patrimoniul comun al poporului lui Dumnezeu, care devine şi pentru ei încă un izvor de energie şi şcoală de viaţă. Însăşi Biserica îi aprobă şi-i încurajează în acest sens, invitându-i să depună eforturi spre asimilarea fidelă a caracteristicilor specifice a spiritualităţii proprii acestor  familii religioase. ( Apostolicam Actuatositatem,4).

 

Al Treilea Ordin Carmelitan Secular

  1. Ordinul Fraţilor Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel este înfiinţat la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de-al XIII-lea, de către un grup de bărbaţi care, atraşi de chemarea evangelică a Locurilor Sfinte, „se consacră prin ea Celui care acolo şi-a vărsat al Său Sânge” (Urbano IV, bolla Ex Vestrae Religionis, 5 august 1262 – edizione del testo in: Bull Carmel., I, p.523) într-o viaţă de penitență şi de rugăciune. Se stabiliră pe Muntele Carmel, lângă izvorul lui Ilie, şi primiră, la cererea lor, o Regulă de viaţă de la Alberto, Patriarhul Ierusalimului (1206-1214), care îi constitui într-o unică comunitate de eremiţi, în jurul unui oratoriu (capelă) dedicat Mariei. După confirmarea din partea lui Onoriu al III-lea şi Grigorie al IX-lea (1229), Inocenţiu al IV-lea (1247) completează drumul lor de constituire şi, cu unele modificări aduse Regulei de viaţă, îi inseră între Ordinele de Fraternitate Apostolică – adică Medicanţi (cerşetori) – care se năşteau, chemându-i să alăture vieţii contemplative grija pentru mântuirea aproapelui.
  2. Odată stabiliţi în Europa, fraţii primiră laici pe lângă mănăstirile lor, iar aceştia fură consideraţi într-o anumită măsură carmelitani. Se numeau „oblaţi” sau „donati”, întrucât îşi donau bunurile lor mănăstirii de care depindeau apoi în privinţa traiului. Majoritatea dintre ei, femei fiind, au avut nevoie de case proprii. Se mai numeau şi „mantellati”- cei care îmbracă mantia -, deoarece purtau o haină asemănătoare cu cea a fraţilor.
  3. Cu timpul aceşti laici fură organizaţi în grupuri omogene, cu obligaţii asemănătoare cu cele ale călugărilor. Prima aprobare juridică ecleziastică a venit prin Bulla Papală „Cum nulla”  dată de Papa Nicolae al V-lea pe 7 octombrie 1452. Bulla a pus bazele –  cu diferite etape de dezvoltare  – celui de-al II-lea si al III-lea  Bulla autorizează superiorii Ordinului să dirijeze diferitele grupuri de femei, precizând tipul lor de viaţă. Permisiunea cuprinsă în Bulla „Cum nulla” a fost mai apoi explicitată într-o alta Bullă, „Dum attenta” a Papei Sixt al IV-lea din 28 noiembrie 1476. Aceste două documente Pontificale stau astăzi la baza actualei structurări a Familiei Carmelitane.
  4. Bulla „Cum nulla” recunoscu existenţa unor grupuri distincte, cu voturi solemne sau voturi simple. Treptat, unele dintre aceste femei, care putea trăi şi singure în afara mănăstirii, se identificară ca al treilea grup  al familiei carmelitane, începându-se a le chema prin urmare „terţiare”. În 1476 Papa Sixtus al IV-lea permitea Ordinului Carmelitan să organizeze diferitele grupuri de laici în mod asemănător cu ordinele terţiare ale celorlalţi mendicanţi (ale celorlalte Ordine de mendicanţi).
  5. În acelaşi timp apăreau confratenităţi care cereau să aibă parte de privilegiile scapularului. Priorul general Teodoro Straccio (1632-1642) încercă să clarifice situaţia, stabilind un al treilea Ordin de „abstinenţi” (Ei nu erau doar necăsătoriţi /celibi şi nubili, dar şi persoane căsătorite care observau în mod liber abstinenţa periodică, de ex. în timpul Postului Mare), în care fraţii şi surorile depuneau voturi de ascultare şi de castitate în funcţie de starea lor, în timp ce toţi ceilalţi laici  se strânseră în confraternităţile scapularului.
  6. Deja în secolul al XIX-lea şi XX s-a încercat încurajarea aspectului „secular” al terţiarilor. Această dimensiune şi-a atins apogeul în Regula aprobată după Conciliul Vatican II. Astăzi deci, terţiarii sunt chemaţi la slujirea care le revine, adică cea de a ilumina şi de a da o justă valoare tuturor realităţilor temporale, în aşa fel încât să fie realizate conform valorilor proclamate de Cristos şi să fie o laudă a Creatorului, Răscumpărătorului şi Sfinţitorului (Lumen Gentium 31), într-o lume atât de secularizată încât pare că trăieşte şi acţionează ca şi cum Dumnezeu nu ar există. De la laicii carmelitani se aşteaptă colaborarea în vederea noii evanghelizări care pătrunde Biserica întreagă: din acest motiv ei încearcă să depăşească în ei înşişi ruptura dintre Evanghelie si viaţă. Să depună toate eforturile în variatele lor activităţi cotidiene în familie, la locul de muncă, în societate, pentru refacerea unitaţii vieţii care-şi găseşte în Evanghelie inspiraţia şi puterea deplinei sale realizări.

Legăturile cu Carmelul

  1. Membrii celui de a-l Treilea Ordin îşi recunosc în Priorul General pe părintele spiritual, capul şi legătura unităţii; primesc de la Ordin direcţie şi propulsie, destinate promovării, stimulării şi favorizării atingerii însuşi ţelurilor celui de a-l Treilea Ordin Carmelitan ( Christifideles laici, 34), lăsând însă laicilor înşişi o amplă autonomie de iniţiativă şi în conducerea fraternităţilor individuale, conform propriilor Statute (cfr. can. 317 § 3.9) Îşi aleg singuri proprii lideri, asistaţi spirituali şi ajutaţi de serviciul părintesc al unor preoţi, carmelitani sau nu, sau de un frate sau soră carmelitani.
  2. Legătura fundamentală a terţiarului cu Carmelul este profesiunea. Acest angajament se explicitează printr-o formă de jurământ, sau, în unele cazuri, ca în cel al străvechii noastre tradţii, cu depunerea voturilor de ascultare şi castitate, după obligaţiile propriei stări (căsătorit, necăsătorit, preot, călugăr, călugătiţă, etc.). În acest mod terţiarul se consacră mai profund lui Dumnezeu pentru a-i putea oferi un cult mai intens. Într-adevăr, odată cu profesiunea, terţiarul înţelege să-şi intensifice promisiunile de la botez de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate şi de a renunţa la satana şi seducţia sa. Originalitatea acestei profesiuni constă în mijloacele alese pentru atingerea deplinei conformări lui Cristos. Mai mult, carmelitanul ştie că se prezintă înaintea Domnului cu mâinile goale, dar îşi pune toată dragostea sa încrezătoare în Cristos Isus, care devine personal sfinţenia sa, dreptatea sa, dragostea sa, coroana sa ( Sf. Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe). Esenţa mesajului lui Isus – a-l iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa proprie şi pe aproapele ca pe sine însuşi – exige de la terţiar o afirmare constantă a primatului lui Dumnezeu (Mt 22,37), refuzul categoric de a sluji la doi stăpâni (Mt 6,24), şi alegerea primordială a iubirii faţă de ceilalţi, care combate orice formă de egoism (Mt 22,9) şi de închidere în sine.
  3. Spiritul sfaturilor evanghelice, comun fiecărui creştin, devine pentru terţiar un program de viaţă care atinge domeniul puterii, al senzualităţii şi al bunurilor materiale. Sunt un imperativ mai intens spre a nu sluji idolilor falşi şi spre atingerea libertăţii de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele mai presus de orice egoism. În acest dublu precept consistă sfinţenia.
  4. Odată cu profesiunea, terţiarul îşi asumă angajamentul de a trăi radical Evanghelia în condiţiile de viaţă proprii lui. Terţiarului îi este dată libertatea de a face profesiunea fără voturi, numai cu obligaţia profesării acestei Reguli, sau cu voturi. Terţiarii care depun voturi sunt datori să asculte, în propria lor viaţă spirituală, de superiorii Ordinului şi de asistentul lor spiritual în tot ceea ce li se porunceşte în virtutea Regulii. Cu votul de castitate se angajează să trăiască această virtute după obligaţiile propriei stări.
  5. Terţiarii recunosc în carmelitanii consacraţi în viaţa religioasă îndrumători spirituali valizi. Sunt însoţiţi de aceştia pentru a deveni contemplativi şi activi într-o lume din ce în ce mai complexă şi mai exigentă, în acelaşi timp în căutare avidă de valorile spirituale. Prin urmare laicii trebuie să fie însoţiţi spre a trăi carisma Carmelului în spirit şi adevăr, deschişi lucrării Duhului Sfânt, tinzând către o deplină participare şi comuniune în carisma şi spiritualitatea Carmelului, în vederea unei noi lecturi carismatice a laicităţii lor şi o deplină coresponsabilitate în sarcina evanghelizării şi cea de trimişi specifici Carmelului. În acest mod, terţiarii carmelitani seculari devin efectiv şi cu drepturi depline membrii ai Familiei Carmelitane.
  6. Carmelitanii şi Carmelitanele consacraţi în viaţa religioasă recunosc avantajele spirituale şi îmbogăţirea de care beneficiază întreaga familie a Carmelului de la fraţii laici, care, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi răspunzând la o chemare particulară a lui Dumnezeu, în mod liber şi voluntar promit să trăiască Evanghelia după spiritul Carmelului. Într-adevăr, participarea lor poate aduce, precum experienţele trecutului ne învaţă, aprofundări fecunde ale unor aspecte ale carismei, reînnoind interpretarea lor şi împingând către noi dinamici apostolice chiar şi prin intermediul „valoroasei contribuţii a secularităţii lor şi al slujirii lor specifice” (Vita consecrata, 55.)

Chemarea specială a laicului carmelitan

  1. Viaţa spirituală – sau viaţa în Duh – începe cu iniţiativa Tatălui, care prin Fiul şi în Duhul Sfânt dăruieşte fiecărui bărbat sau femeie viaţa şi sfinţenia Sa, chemând pe fiecare să trăiască într- o misterioasă relaţie de comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Dumnezeu vine să caute persoana, o atrage către sine şi către Fiul Său ( Os 2,16; In 6,43); Duhul o solicită să-şi îndrepte atenţia către El, să-i asculte vocea, să-i primească Cuvântul, deschizându-se acţiunii sale transformatoare. Căutarea de Dumnezeu a unui laic carmelitan, ascultarea sa faţă de Domnia lui Cristos este un răspuns, cerut de Duhul,  dat vocii sale în dialogul prietenesc pe care-l stabileşte cu fiecare prin Cuvântul făcut trup (cfr. Ratio institutionis vitae carmelitano 2000, n.29).  Asceza unui terţiar începe cu actul de credinţă care-l face să-l accepte pe Isus şi evenimentul său Pascal ca sens al existenţei sale şi-l face să-şi dorească să-şi ia de la El trăsăturile, de a-şi pune centrul în El, în loc de a şi-l pune în sine.  Astfel înrădăcinaţi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu, laicii carmelitani se dispun să urce Muntele Carmel, a cărui culme este Isus Cristos (Cfr. Misalul propriu al Ordinului Carmelitan, Colecta Liturghie din 16 iulie, Comemorarea solemnă a Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel).
  2. Ascensiunea unui laic pe Munte implică, în primul rând, urmarea lui Isus Cristos cu toată fiinţa şi slujirea lui „cu fidelitate, inimă curată şi dăruire totală” (Regula, 2). Duhul lui Isus ar trebui să îmbibe persoana sa astfel încât să poată repeta cu Sfântul Paul „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20), astfel încât întreaga sa acţiune are loc „ în Cuvântul său” (Regula 15).
  3. Treptat, Isus trebuie să devină Persoana cea mai importantă a existenţei sale. Acest lucru implică o relaţie personală cu Isus, ferventă, afectuoasă, constantă. Acest raport, alimentat prin Euharistie, viaţa liturgică, Sfânta Scriptură, rugăciunea – în diferitele sale forme -, îl induce pe terţiar să-l recunoască pe Isus în aproapele şi în evenimentele cotidiene, îl împinge spre mărturisirea incisivităţii prezenţei sale prin lumea întreagă.
  4. Chemarea Tatălui de a-l urma pe Cristos prin opera de viaţă dătătorului Duh Sfânt se realizează în deplina apartenenţă Bisericii. Prin sacramentul botezului, care face din fiecare mădular parte a Trupului Mistic a lui Isus, terţiarul primeşte chemarea la sfinţenie. Mai marea sa demnitate consistă în a se bucura de însăşi viaţa divină şi de iubirea lui Dumnezeu revărsată în inima sa de Duhul (Rom 5,5). Astfel, împreună cu ceilalţi, în funcţie de vocaţia şi harurile fiecăruia, poate contribui la grandioasa operă de edificare al unicului Trup al lui Cristos (Rom 2, 3-8, Lumen Gentium, 32, Vita consecrata 31).
  5. Natura umană, slabă şi limitată din cauza mizeriilor sale, se lasă condusă de acţiunea divină şi îmbrăţişează o viaţă de convertire din ce în ce mai profundă. Implicând persoana, pentru toată viaţa şi la toate nivelele, convertirea implică o radicală reorientare către o progresivă transformare. Călăuziţi de Duhul, terţiarii încearcă să depăşească obstacolele din calea lor şi să se menţină detaşaţi de tot ceea ce are pretenţia de a-i abate de la urcarea către culme. De asemenea, admiţând posibilele limitări şi rezistenţe, se angajează să întreprindă fără ezitări o avansare graduală către idealurile alese, fără distorsiuni ( Ratio institutionis vitae carmelitanae 2000, nr 3).
  6. „Urcarea Muntelui” implică experienţa deşertului, în care flacăra vie a iubirii lui Dumnezeu lucrează o transformare care-l separă pe laicul carmelitan de toate, chiar şi de imaginea pe care şi-a făcut-o despre Dumnezeu, purificând-o. Îmbrăcându-se în Cristos, începe să strălucească asemenea imaginii vii a lui Cristos, devenit creatură nouă în El.
  7. Această transformare graduală îl face pe terţiar mai capabili de a discerne semnele vremurilor şi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, consolidând în el sentimentul de fraternitate şi un angajament serios şi hotărât în favoarea transformării lumii.

Participarea la misiunea lui Isus Cristos

  1. Prin botez, laicii carmelitani devin părtaşi la misiunea lui Isus Cristos, o continuă în Biserică devenind aproape „un plus de umanitate” (Testul original citează: „un humanité en surcroît”; Fer. Elisabeta a Sfintei Treimi, Elevazione alla Santissina Trinità „Mio Dio,Trinità che adoro”) care se transformă în „lauda slavei lui”(Ef 1, 12; 14; după cum semna Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi spre sfârşitul vieţii sale, p. es. Lettera 280). Laicilor carmelitani li se recunoaşte „o participare proprie şi absolut necesară” în această misiune ( Apostolicam Actuositatem, 1).
  2. În virtutea preoţiei baptismale şi a carismelor primite, laicii carmelitani sunt chemaţi la edificarea comunităţii ecleziale ( Apostolicam Actuositatem, 2,3) participând „în mod conştient, activ şi rodnic” la viaţa liturgică a comunităţii (Sacroscantum Concilium, 14) şi angajându-se ca celebrarea să continue în viaţa concretă. Adică roadele întâlnirii lor cu Dumnezeu se manifestă în toate activităţile, rugăciunile, iniţiativele apostolice, chiar şi în viaţa conjugală şi familială, munca cotidiană, odihna spirituală şi trupească, până şi în însăşi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare (Lumen Gentium, 34) şi – cum ne învaţă sfinţii Carmelului – acceptate cu recunoştinţă.
  3. Cu participarea la misiunea profetică a lui Isus Cristos şi a Bisericii, terţiarul se angajează ca în fiecare profesie şi activitate seculară (Lumen Gentium 1) să asimileze Evanghelia în credinţă, anunţând-o prin fapte. Angajamentul său ajunge până la a nu ezita să denunţe răul cu curaj ( Christifideles laici, 14). În plus, el este chemat să participe atât la sensul credinţei supranaturale a Bisericii, care nu poate greşi în actul credinţei (Lumen Gentium, 12), cât şi la harul cuvântului (cfr. At 2,17-18, At 9,10; Christifideles laici 14).
  4. Prin aparteneţa sa lui Isus Cristos, Domnul şi Regele universului, el participă la misiunea sa regală prin care este chemat la slujirea Împărăţiei Cerurilor şi la răspândirea ei în istorie. Regalitate lui Cristos implică în primul rând o luptă spirituală, spre a învinge în noi înşine tirania păcatului ( Rom 6,12). Prin dăruirea de sine ne angajăm să-l slujim, în dreptate şi în caritate, pe însuşi Isus Cristos prezent în toţi fraţii şi surorile şi mai ales în cei mici (cfr Mt 25,40) şi marginalizaţi. Acest lucru înseamnă a da creaţiei întreaga sa valoare originară. Subordonând creaţia adevăratului bine al omenirii printr-o activitate susţinută de viaţa de har, participă la exercitarea puterii cu care Isus cel Înviat atrage la Sine toate lucrurile.

Notă de secularitate

  1. „Toţi carmelitanii sunt, într-o oarecare măsură în lume, dar vocaţia laicilor este transformarea lumii seculare”  ( Chalmers, Nella terra del Carmello: Lettera alla Famiglia Carmelitana, n. 40). Deci terţiarii, ca laici angajaţi, sunt caracterizaţi de o notă de secularitate, astfel încât sunt chemaţi să trateze corect lucrurile lumii şi să le rânduiască în conformitate cu Dumnezeu. Viaţa lor este trăită în lume, în mijlocul poporului, dedicată ocupaţiilor  şi rolurilor din lume, în condiţiile şi evenimentele obişnuite ale familiei şi societăţii. Sunt deci invitaţi de Dumnezeu să contribuie la sfinţirea lumii, angajându-se în munca lor în şi cu spiritul Evangheliei şi însufleţiţi de spiritualitatea carmelitană – ca îndrumător al lor. Vocaţia lor este Iluminarea şi organizarea activităţilor lumii, astfel încât acestea să se împlinească după Cristos şi să fie astfel lauda slavei Creatorului (cfr. Lumen Gentium 31; 36).
  2. Între bunăstarea temporală şi realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu nu ar trebui să existe un conflict, deoarece ordinea naturală şi spirituală izvorăsc, amândouă, din Dumnezeu. Există însă pericolul de a folosi rău bunurile temporale. De aceea, terţiarii vor urmări idealul direcţionării descoperirilor ştiinţei şi tehnologiei către îmbunătăţirea materială şi spirituală a vieţii umane ( Apostolicam Actuositatem 7; Gaudium et Spes, 30).

Participarea la carisma Ordinului

  1. Ordinul Carmelitan este prezent în Biserică cu fraţii şi surorile de viaţă de clauzură, surorile de viaţă activă şi laicii, care participă într-un alt şi gradual mod la carisma şi la spiritualitatea proprii Ordinului. Într-adevăr, chiar şi laicii pot fi părtaşi la aceeaşi chemare la sfinţenie şi la însăşi misiunea Carmelului ( Constituzioni 1995, n.28. Sulla partecipazione dei laici al carisma e alla missione dei religiosi cfr. Christifideles laici, 19; Vita consecrata, 54-56). Ordinul, recunoscând chemarea lor, îi primeşte, îi organizează în formele şi modalităţile proprii lor, le comunică bogăţia propriei spiritualităţi şi tradiţii,  făcându-i de asemenea părtaşi la toate bunurile spirituale şi faptele bune săvârşite de toţi membrii Familiei Carmelitane. Pentru laici, forma cea mai completă şi mai cuprinzătoare de alăturare este constituită de profesiunea în al Treilea Ordin Carmelitan, prin care se participă, în modul propriu şi specific laicilor, la carisma ordinului. Carmelul favorizează apartenența soţilor, familiilor şi a tinerilor care doresc să cunoască şi să trăiască spiritualitatea carmelitană chiar şi în forme noi (cfr. Ioan Paul al II-lea, Esort. ap.: Familiaris consortio, 72), prevăzând al Treilea Ordin Carmelitan ca formă stabilă şi recunoscută de agregare, Ordinul putând primi o nouă limfă vitală prin confruntarea cu aceste noi iniţiative. Carisma carmelitană, experimentată de secole şi în cele mai diferite culturi şi tradiţii, oferă o cale sigură de atingere a sfinţeniei, înţeleasă ca „măsură înaltă” a vieţii creştine obişnuite (Ioan Paul al II-lea, Lett. ap.: Novo milennio ineunte, 31).
  2. Urmând drumul deschis de Conciliul Vatican II, Carmelul şi-a definit propria carismă într-o formă sintetică, exprimată de recentele documentele în aceşti termeni: vrem „să trăim în urmarea lui Isus Cristos într-o atitudine contemplativă, care modelează viaţa noastră de rugăciune, de fraternitate şi de slujire (Ratio institutionis vitae carmelitanae 2000, n.4 cfr. Constituzioni 1995 , n.14). Recunoaştem în Fecioara Maria şi în Profetului Ilie modelele inspiratoare şi paradigmatice ale acestei experienţe de credinţă, îndrumători siguri pe dificilele cărări care duc pe „vârful muntelui, Isus Cristos” (Mesalul propriu al Ordinului Carmelitan, Colecta Liturghiei din 16 iulie, Comemorarea Solemnă a Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel). 

Dimensiunea contemplativă a vieţii

  1. Şi laicii carmelitani sunt chemaţi să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu cel viu şi adevărat, care prin Cristos a locuit în mijlocul nostru, şi să caute toate posibilităţile şi ocaziile de a ajunge la intimitatea sa divină. Lăsându-se călăuziţi de acţiunea Duhului Sfânt, laicii carmelitani acceptă să fie transformaţi în minte şi inimă, în priviri şi gesturi. Întreaga lor persoana şi existenţa lor se deschide spre recunoaşterea acţiunii grijulii şi pline de milostivire a lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia. Descoperă că sunt fraţi şi surori, chemaţi să împărtăşească calea comună spre plinătatea sfinţeniei  şi să ducă tuturor mesajul că suntem fiii unicului Tată, fraţi în Isus. Se lasă pătrunşi de entuziasmul faţă de marile lucrări pe care le săvârşeşte Dumnezeu şi pentru care El le cere angajamentul şi eficacea contribuţie.
  2. „În Carmel se aminteşte oamenilor, prinşi de atâtea griji, că prioritatea absolută trebui să fie dată căutării „Împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii sale” (Mt 6,33)” (Ioan Paul al II-lea, Ho appreso con gioia che codesta Famiglia: Lett. all’Ordine, 3). De aceea, laicii carmelitani caută amprenta ascunsă a lui Dumnezeu în familie, în câmpul de lucru şi al profesiei, în responsabilitităţile sociale şi bisericeşti pe care le au, în acţiunea de zi de zi, în relaţiile cu ceilalţi, o recunosc şi fac să încolţească sămânţa mântuirii în duhul fericirilor, cu umila şi constanta practicare a acelor virtuţi de onestitate, a spiritului de dreptate, sinceritate, curtoazie, tărie de spirit, fără de care adevărata viaţă umană şi creştină nu există ( Apostolicam Actuositatem, 4; Christifideles laici, 32).

Maria şi Ilie: prezenţă, inspiraţie şi călăuzire

  1. Precum Maria, prima printre umilii şi săracii Domnului, laicii carmelitani se descoperă chemaţi să preamărească minunile săvârşite de Dumnezeu în propria lor existenţă ( Lc 1,49-56); cu ea, imaginea şi prima înflorire a Bisericii, învaţă să înfrunte cu Cuvântul lui Dumnezeu (Lc 2, 19.51) evenimente adesea zbuciumate ale vieţii cotidiene. De la ea învaţă să primească Cuvântul cu disponibilitate, să adere pe deplin la el. Maria, cea întru care Cuvântul se face carne şi viaţă, îi inspiră să fie fideli faţă de misiune, să acţioneze însufleţiţi de caritate şi de spiritul de slujire şi să colaboreze concret la opera de mântuire (cfr. Paolo VI, esort. ap.:Marialis cultus, 35).  Merg pe cărările istoriei împreună cu Maria, atenţi la autenticele nevoi umane (In 2, 1-12), întotdeauna gata de a împărtăşi cu Domnul  jertfa crucii şi de a experimenta cu El pacea vieţii celei noi (Cfr. Apostolicam Actuositatem, 4). Maria este mădular singular şi eminent al Bisericii, a participat în mod specific şi crescător la unica mijlocire dintre Dumnezeu şi oameni, realizată în Isus Cristos, al cui purtător şi mijlocitor în istorie este astăzi Biserica (Cfr. Ioan Paul al II-lea, Lett. enc. Redemptoris missio, 40). Laicii carmelitani se lasă însoţiţi de Maria în asumarea graduală a responsabilităţii în ceea ce priveşte cooperarea la acţiunea de mântuire şi de comunicare a harului propriu Bisericii. În Carmel  această lucrare a fost trăită în mod tradiţional sub forma dragostei materne a Mariei faţă de Carmel. Carmelitanii, simţindu-se iubiţi de o atât de mare şi gingaşă mamă, nu puteau decât să o iubească la rândul lor (cfr. BM Xiberta, Amando se constringit amari, in: Charlas a las contemplativas, 33, Barcelon, 1967, p 195; Amando si fa amare, in I trionfi della Bruna, giungio, 1951, pp 5-6). Aşa că idealul carmelitan este  „a se pierde în Dumnezeu prin căldura maternă a Fericitei Fecioare Maria”  (cfr. BM Xiberta, Charlas a las contemplativas, 4 Barcelon, 1967, p 15).
  2. Laicii carmelitani împărtăşesc de asemenea pasiunea Profetului Ilie pentru Domnul şi drepturile sale, gata să apere şi drepturile umane călcate în picioare pe nedrept. De la Profet învaţă să lase totul pentru a se adânci în deşert, a fi purificaţi şi pregătiţi pentru întâlnirea cu Domnul, pentru primirea Cuvântului. Se simt împinşi, ca şi Profetul, să promoveze adevărata religiozitate contra falşilor idoli. Cu Ilie, laicii carmelitani învaţă să descopere prezenţa Domnului, care se impune omului cu putere şi blândeţe, El, care este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna. Întăriţi de această experienţă transformantă şi dătătoare de viaţă, laicii carmelitani sunt capabili să se întoarcă şi să înfrunte realităţile lumii, convinşi că Dumnezeu are în mână destinul fiecăruia şi al istoriei ( 1Re 17-19).

Viaţa de rugăciune

  1. Laicii carmelitani trăiesc o intensă viaţă de rugăciune centrată pe dialogul personal cu Dumnezeu, adevăratul prieten al omenirii. Cum zice Tereza lui Isus: „Rugăciunea… nu este altceva decât un intim raport de prietenie … cu Cel de care ne ştim iubiţi” ( Tereza a lui Isus, Vita 8,5). Rugăciunea personală şi comunitară, liturgică şi informală constituie ţesătura unei relaţii personale cu Dumnezeul–Treime, care dă viaţă întregii existenţe a laicilor carmelitani. În rugăciune „esenţialul nu stă în multa gândire, ci în multa iubire” (Sf. Tereza a lui Isus, Castelul interior IV, 1,7), astfel încât, mai mult decât de un exerciţiu, în rugăciune este vorba de o atitudine care implică recunoaşterea mâinii lui Dumnezeu, disponibilitatea acceptării iubirii gratuite ca dar – nu doar obişnuit ci actual –implică o conştientizare din ce în ce mai profundă a acţiunii lui Dumnezeu care străbate întreaga existenţă personală, după cum o mărturiseşte viaţa sfintei Tereza de Lisieux. „Rugăciunea este viaţă, nu este o oază în deşertul vieţii”, zice Fer. Tito Bradsma (Titus Bradsma, Note per un ritiro, in S. Scapin, Nella notte la libertà.Tito Bradsma giornalista martire a Dachau con una antologia dei suoi scritti, Roma 1985, p. 198). Şi Ioan Paul al II-lea confirmă faptul că, în Carmel „rugăciunea devine viaţă şi viaţa înfloreşte în rugăciune” (Giovanni Paolo II, Ho appreso con gioia che codesta Famiglia; Lett. all’Ordine, 3).
  2. Viaţa sacramentală centrată pe Euharistie constituie sursa vieţii spirituale. Laicii carmelitani sunt chemaţi la o intensă participare la sacramente: să se apropie, pe cât posibil în fiecare zi de jertfa altarului şi banchetul vieţii în care Biserica îşi găseşte întreaga sa bogăţie, „adică pe însuşi Cristos, Paştele nostru şi Pâinea vie” (Presbyterorum Ordinis, 5); să primească în mod regulat iertarea păcatelor şi harul de a continua drumul; dacă sunt căsătoriţi, să trăiască cu intensitate şi noutate creştină propria chemare la sfinţenia matrimonială.
  3. Liturgia Orelor constituie, în timpul zilei, chemarea harului, izvorât din Euharistie şi hrăneşte autentica întâlnire cu Dumnezeu. Laicii carmelitani pot celebra, în funcţie de împrejurările fiecăruia, cel puţin Laudele, Vesperele şi Completoriul. Locurile şi circumstanţele concrete vor putea indica alte eventuale forme de rugăciune liturgică. Inspiraţi de Maria, laicii carmelitani doresc să actualizeze, în spaţiu şi timp, lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos şi prin celebrarea misterelor divine. Maria ne invită sa celebrăm liturgia cu însăşi dispoziţiile şi atitudinile sale: a pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l medita cu iubire, a-L lăuda pe Dumnezeu cu exultanţă şi a-I mulţumi cu bucurie, a-L sluji pe Dumnezeu şi pe proprii fraţi cu generozitate, până la dăruirea propriei vieţi pentru ei, a-L ruga pe  Domnul cu încredere şi perseverenţă, a aştepta vigilenţi venirea Domnului ( Liturghia Fericitei Fecioare Maria, Colecta din al doilea an liturgic. Introduzione, n. 17).
  4. Viaţa spirituală nu se epuizează odată cu liturghia. Deşi chemat la rugăciunea comună, creştinul are întotdeauna îndatorirea să intre în camera sa pentru a se ruga Tatălui în ascuns (Mt 6,6, cfr. Constituzioni 1995, n.77); mai mult, după învăţătura lui Cristos, reconfirmată de Apostolul Paul (1 Tes 5, 17), trebuie să se roage neîntrerupt. Laicii carmelitani, după tradiţia constantă a Carmelului, cultivă la cel mai înalt grad rugăciunea în diferitele sale forme. O înaltă consideraţie va fi acordată ascultării rugătoare şi supuse a Cuvântului lui Dumnezeu: Lectio Divina implică şi transformă întreaga viaţă a credinciosului. În tradiţia carmelitană şi-au găsit un spaţiu larg şi rugăciunea mentală, exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu, rugăciunea aspirativă, rugăciunea silenţioasă, în afară de alte eventuale practici devoţionale.
  5. Laicii carmelitani vor acorda o mare cinstire sfântului scapular, simbolul carităţii materne a Mariei, care, luând iniţiativa, îi ţine pe fraţii şi surorile carmelitane în inima sa, trezind în ei imitarea înaltelor sale virtuţi: caritatea universală, dragostea faţă de rugăciune, umilinţa, puritatea, modestia ( Pio XII, Lett. all’Ordine: Neminem profecto latet). Cel ce poartă scapularul este chemat să-L îmbrace pe Cristos, spre a-I manifesta cu viaţa prezenţa mântuitoare pentru Biserică şi omenire (Cfr. Ioan Paul al II-ea: Il provvidenziale evento: Lett. all’Ordine, 5). Scapularul, în afară de faptul că ne amiteşte de protecţia pe care Maria ne-o concede de-a lungul întregii existenţe, ne aminteşte că, chiar şi în momentul trecerii finale spre deplina dobândire a gloriei, devoţiunea mariană, mai mult decât suma unor practici pioase, este o adevărată „„haină’’, adică o adresă permanentă a propriei conduite creştine” (Ioan Paul al II-lea, Il provvidenzale evento: Lett. all’Ordine, 5).
  6. Adunaţi de Maria, ca şi discipolii în cenaclu, laicii carmelitani se regăsesc şi pentru a-L lăuda pe Domnul în misterele vieţii Domnului şi a Mariei înseşi: practica pioasă a Rozariului poate deveni o sursă inepuizabilă de spiritualitate autentică spre hrănirea vieţii cotidiene (Constituizionis 1995, n. 86; Paolo VI, Esort. ap.: Marialis cultus, 45; Ioan Paul al II-lea, Lett. ap.: Rosarium Virginis Mariae, 5;10).

Fraternitate

  1. Laicii carmelitani, susţinuţi de har şi îndrumaţi de Duhul care-i încurajează să trăiască concret viaţa creştină urmând căile abrupte ale Carmelului, se recunosc fraţi şi surori ale oricărei persoane chemate să împărtăşească aceeaşi carismă. „Laicul carmelitan poate crea comunitate în diferite moduri: în propria familie, care este Biserica domestică; în parohie, unde este chemat să-L adore pe Dumnezeu împreună cu ceilalţi şi să participe la activităţile comunitare; în propria comunitate laică carmelitană, în care găseşte susţinere pentru drumul spiritual; la locul de muncă şi în propriul ambient de viaţă ( Chalmers, Nella terra del Carmelo, lett. alla. Famiglia Carmelitana, n. 47).
  2. Viaţa asociativă a laicilor Carmelului trebuie să strălucească prin simplitate şi autenticitate, fiecare comunitate trebuie să fie un focolar de fraternitate, unde fiecare se simte în propria-i casa, acceptat, cunoscut, apreciat, încurajat pe drumul său, eventual corectat cu caritate şi atenţie. Laicii carmelitani se angajează aşadar să colaboreze cu ceilalţi membrii ai Familiei Carmelitane şi cu toată Biserica, pentru ca aceasta să-şi realizeze propria chemare misionară în orice situaţie şi condiţie ( Christifideles laici, 32-34; Redemptoris missio, 7-12; Vita consecrata, 54-56).
  3. Fraternitatea se reflecta şi în afară. Fiecare laic carmelitan este ca o scânteie de iubire frăţească lansată în pădurea vieţii: trebuie să fie în stare să incendieze pe oricine se apropie. Viaţa familiei, ambientul de muncă sau profesional, mediile bisericeşti frecventate de laicii carmelitani trebuie să primească de la ei căldura care se naşte dintr-o inimă contemplativă, capabilă să recunoască în fiecare om trăsăturile asemănării cu chipul lui Dumnezeu. Comunitatea laicilor carmelitani devine astfel un centru de viaţă  autentic umană, pentru că autentic creştină. Din experienţa de a se recunoaşte fraţi şi surori se naşte necesitatea de a-i implica pe alţii în fascinanta aventură umano-divină a edificării Împărăţiei lui Dumnezeu.
  4. Într-o lume din ce în ce mai unită de legături multiple şi complexe, laicii carmelitani pot fi martori ai unei autentice universalităţi, ştiind să valorifice bogăţiile şi potenţialul fiecăruia, recunoscându-se drept parte a unei familii internaţionale şi favorizând toate ocaziile de întâlnire şi de schimb rodnic între membrii Ordinului.

Slujirea

  1. Scopul Bisericii este răspândirea Împărăţiei lui Cristos pe pământ, pentru a-i face părtaşi pe toţi oamenii la mântuirea lucrată de răscumpărare ( Apostolicam Actuositatem, 2). „Precum toţi carmelitanii, laicul carmelitan este chemat la o formă de slujire, parte integrantă a carismei date Ordinului de Dumnezeu (J. Chalmers, Nella terra del Carmelo: Lettera alla Famiglia Carmelitana, n. 46). Sfânta Tereza a Pruncului Isus şi-a descoperit această dimensiune a existenţei sale ca carmelitană, atunci când, citind Sfânta Scriptură, descoperi că este „Iubirea … în inima Bisericii” (Sf. Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, Manuscriul B, Lettera a Suor Maria del Sacro Cuore, 254): pentru  mulţi terţiari  aceasta va fi contribuţia lor fundamentală la zidirea Împărăţiei. Deoarece caracteristica laicilor este viaţa în lume şi în mijlocul afacerilor seculare, Dumnezeu îi cheamă să-şi desfăşoare aici misiunea Bisericii şi să fie drojdia creştină a activităţilor temporale în care sunt profund angajaţi (cfr. Lumen Gentium, 31; Christifideles laici, 15).  Credincioşii laici nu pot deloc renunţa la participarea la „politică”, adică la multiplele şi variatele actiuni economice, sociale, legislative, administrative  şi culturale, destinate să promoveze în mod organic şi instituţional binele comun (Christifideles laici, 42).
  2. Maria Magdalena de Pazzi ne aminteşte că propria sete de a-L contempla pe Cristos nu poate fi satisfăcută în mod licit fără a acţiona în vederea potolirii setei Sale, a Celui însetat de suflete de mântuit, prin rugăciune şi apostolat, contopite în mod armonios. (cfr. sf. Maria Magdalena de Pazzi, Renovatione della Chiesa – tutte le opere, VII – 34, 82). Laicii carmelitani, gata să-şi mărturisească propria credinţă prin fapte, primesc puterea de a atrage oamenii la credinţa în Dumnezeu, devenind astfel „ lauda gloriei lui Dumnezeu” (Ef 6, 12,14; cfr. şi notei 31: Moto-ul fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi). În vremuri de rătăcire şi transformare pot constitui un punct sigur de referinţă pentru mulţi. Şi Profetul Ilie, implicat într-o lume aflată într-o profundă schimbare care împingea poporul la abandonarea adevăratului Dumnezeu prin persuasiunea autosuficienţei, era susţinut de certitudinea că Dumnezeu este mai puternic decât orice criză şi decât orice pericol. De aceea, laicii carmelitani, într-o lume din ce în ce nesigură în faţa problemelor fundamentale şi în vremuri care propun noi probleme de credinţă, morală sau sociale (cfr. Apostolicam Actuositatem, 6), se străduiesc să creeze ocazii adecvate pentru a-l putea anunţa pe Cristos, repropunând mesajul mereu nou al Domnului vieţii şi al istoriei, unicul, punctul de referinţă sigur al fiecărei existenţe şi eveniment uman.
  3. Experienţa deşertului, paradigmatică în istoria personală a Profetului, devine trecere necesară pentru laicii carmelitani chemaţi la purificare în deşertul vieţii, pentru a-l întâlni Domnul în autenticitatea sa ( Apostolicam Actuositatem, 6). Într-adevăr, şi laicii carmelitani parcurg calea de nesubstituit a pustiului mortificării interioare, pentru a intra în ascultarea faţă de Dumnezeul care le vorbeşte inimilor lor prin noile şi tulburătoarele manifestări ale vieţii lumii, dar uneori şi prin semne dificil de interpretat sau prin vocea silenţioasă şi abia perceptibilă a Duhului. Ei se întorc entuziasmaţi de la această întâlnire şi se descoperă pe ei înşişi animatori neobosiţi ai mediului în care sunt chemaţi să lucreze. Animaţi de această întâlnire, sunt capabili să-l proclame ca pe unicul răspuns la tentaţiile – întotdeauna posibile – de lepădare de Dumnezeu sau de orgolioasa autosuficienţă. Susţinuţi de Duhul, terţiarii nu se lasă descurajaţi de aparentele insuccese, de primirea limitată, de indiferenţă sau de succesele celor ce trăiesc în mod contrar Evangheliei.
  4. Laicii carmelitani înţeleg şi arată cu viaţa că activităţile temporale şi însuşi munca fizică înseamnă participare la lucrarea neîncetat creatoare şi transformatoare a Tatălui ( Gaudium et Spes, 34), adevărată slujire oferită fraţilor şi autentică promovarea a omului (cfr. Gaudium et Spes, 35). Martori într-o lume care nu percepe pe deplin sau respinge întru totul legătura intimă şi vitală cu Dumnezeu (cfr. Gaudium et Spes, 19) în realitatea sa cotidiană, ei – deoarece sunt chemaţi să fie „sarea pământului” şi „lumina lumii”(Mt 5, 13-14) – cunosc şi împărtăşesc cu simpatie aşteptările şi aspiraţiile profunde ale acesteia, anunţă poporului cunoştinţa mântuirii (Lc 1, 77).

 

Partea a II-a

STATUTE GENERALE

  1. STRUCTURI

Caracteristici generale

  1. Al Treilea Ordinul Carmelitan (TOC), adică Ordinul Carmelitan Secular (OCS) este o asociaţie publică ( 301#3) de laici cu caracter internaţional, fondată pe baza privilegiului apostolic (can. 312 #1, 3; Niccolò V, bolla Cum nulla fidelium, 7, octombrie 1452 – edizione del testo in: Bull. Carmel, I, pp.233-234; Analecta Ord. Carm. 17 (1952) 6; Sisto V, bolla Dum attenta, 28 noiembre 1476-1452 – edizione del testo in: Bull. Carmel. I, pp. 320-346) cu scopul de a tinde spre perfecţiunea creştină şi de a se dedica apostolatului, (can. 298#1), oferind cel puţin propria rugăciune şi propriul sacrificiu pentru nevoile Bisericii, participând în lume la carisma Ordinului Carmelitan, care-şi propune să realizeze viaţa Evangheliei în spiritul Ordinului fraţilor Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, sub înalta îndrumare a Ordinului însuşi (can. 298# 1).
  2. Ordinul Carmelitan se simte îmbogăţit de credincioşii care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, promit – ca răspuns la o particulară chemare a lui Dumnezeu – în mod liber şi conştient, să-şi trăiască viaţa conform normelor Evangheliei în spiritul Carmelului. Al Treilea Ordin Carmelitan, ca şi celălalte forme ale laicatului carmelitan, îşi are propria influenţă asupra structurii şi spiritului întregii Familii carmelitane. Ordinul se angajează să-i ajute în atingerea scopului prestabilit: vindecarea şi dezvoltarea societăţii umane cu drojdia Evangheliei ( Constituzioni 1995, n. 109).
  3. Al Treilea Ordin Carmelitan, sau Ordinul Carmelitan Secular, împreună cu alte grupuri comunitare inspiratate de Regula Carmelului, de tradiţia sa şi valorile exprimate în spiritualitatea carmelitană, constituie în Biserică Familia Carmelitană ( Constituzioni 1995, n.28).
  4. Responsabilatea de a asigura în mod eficient binele spiritual al Ordinului al Treilea, de a promova creşterea şi vitalitatea sa ( Constituzioni 1995, n.275) îi revine Priorului General al Ordinului Carmelitan, în calitatea sa de părinte spiritual, cap şi legătură a unităţii întregii Familii Carmelitane, prin intermediul unui Delegat General pentru laicatul carmelitan (cfr. Constituzioni 1995, n.109). 

Viaţa în fraternitate

  1. Al Treilea Ordin Carmelitan se împarte în comunităţi, numite de obicei fraternităţi sau asociaţii, susţinute de laicii înşişi după normele acestei Reguli şi a Statutelor fiecărei comunităţi, sub înalta direcţie a Superiorilor Ordinului sau a delegaţii lor ( 303).
  2. Unii membrii ai Ordinului Carmelitan, după o antică tradiţie, sunt chemaţi să trăiască în comunităţi de viaţă regulate de statute particulare.
  3. Comunităţile sunt fondate canonic de Priorul General al Ordinului, cu consimţământul Consiliului său, după consimţământul în scris al Priorului Provinciei şi al Episcopului diecezan. Cu toate acestea, consimţământul dat de Episcopul diecezan pentru fondarea unei case a Ordinului este valabilă şi pentru fondarea unei comunităţi a celui de-al Treilea Ordin, pe lângă aceeaşi casă sau biserică anexă (312#2).

Îngrijirea spirituală

  1. Pentru favorizarea unei implicări mereu mai mari a laicilor carmelitani în Ordin şi în Biserică, Consiliul General ( Constituzioni 1995, n 303) şi, în mod particular, Priorii Provinciali, personal sau prin delegaţii lor, îngrijesc spiritual al Treilea Ordin (cfr. Constituzioni 1995, n 109), după prevederile Statutelor fiecărei Provincii. Aceştia sunt chemaţi să ajute cu solicitudine particulară comunităţile individuale ale celui de-al Treilea Ordin în zona competenţelor care le revin, pentru ca acestea să fie pătrunse de autenticul spirit al Carmelului (can 667#2) şi să se îngrijească ca în desfăşurarea activităţilor lor, membrii celui de-al Treilea Ordin să rămână fideli principiilor şi directivelor Ordinului. Să se îngrijească şi ca, în activităţile de apostolat existente, comunităţile individuale să acorde ajutor în diecezele în care sunt constituite, activând mai ales sub direcţia Ordinarului locului, împreună cu alte asociaţii de credincioşi de pe teritoriul diecezei, orientate către acest scop.
  2. Asistenţii spirituali locali sunt de obicei preoţi ai Ordinului. Când nu este posibil ca fraternitatea să primească un astfel de asistent, slujirea asistenţei spirituale poate fi încredinţată unui frate sau unei surori dintr-o comunitate care aparţine Ordinului sau şi altor preoţi, preferabil membrii ai Ordinului Terţiar, capabili să-şi îndeplinească această sarcină în spirit carmelitan. Asistenţi spirituali sunt numiţi de Priorul General sau de Priorul Provincial pentru o perioadă determinată de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii numirii ( Pontificio Consiglio per i Laici: I sacerdoti nelle asociazioni di fedeli. Identità e missione, 8, 5 in  Enchiridion Vaticanum, 7, n. 1380), după consultarea oficialilor majori ai fiecărei comunităţi (can.317 ##1 şi 2). Dacă este vorba despre un preot care nu este carmelitan, este necesar consimţământul Ordinariului său.

Guvernul

  1. Organul suprem de guvernare este Adunarea Generală a asociaţiei sau a comunităţii, formată din toţi membrii. Statutele respective stabilesc componenţele şi modul de acţiune al Adunării.
  2. Fiecare comunitate sau fraternitate este condusă de un Consiliu. Acest Consiliu este constituit din Asistentul spiritual, Moderator (sau responsabil) şi de doi sau mai mulţi Consilieri (nu mai mult de patru), după numărul de membrii care compun comunitatea şi în funcţie de cele stabilite de Statutele locale. Din Consiliu face parte şi Responsabilul pentru formare.
  3. Este de competenţa Consiliului şi în special a Moderatorului, cu ajutorul Asistentului Spiritual, să facă tot ce îi stă în putere pentru a promova interesele comunităţii, astfel încât membrii acesteia să poată corespunde la modul cel mai bun vocaţiei lor de laici angajaţi în construirea Împărăţiei lui Cristos, în ei înşişi şi în lume, conform spiritul şi carismei Carmelului la care au fost chemaţi de Duhul, care împarte darurile după voinţa sa ( Evr 2,4). Această însărcinare urmează a fi realizată cu spirit de slujire evanghelică, evitând orice formă de putere despotică.

INSTITUIREA OFICIALILOR

  1. Membrii Consiliului, cu excepţia Asistentului spiritual, sunt aleşi de Adunarea Generală a comunităţii pe trei ani. Moderatorul are nevoie de confirmarea Priorului General sau a Priorului Provincial (317 ##1 şi 2).
  2. Alegerile membrilor Consiliului sunt prezidate de Asistentul spiritual şi au loc în modul stabilit de Statutele locale şi cu respectarea normelor stabilite de dreptul comun al Bisericii ( 119, n.1).
  3. La rândul său Consiliul desemnează Secretarul, Economul şi alte eventuale persoane însărcinate, în funcţie de necesităţile şi mărimea comunităţii. Statutele locale determină funcţiile diferiţilor oficiali majori, sarcinile şi atribuţiile lor; dacă aceleaşi Statute prevăd acest lucrur, Secretarul şi Economul vor face parte din Consiliu.
  4. În circumstanţe speciale, dacă acest lucru este cerut de motive grave, autoritatea bisericească, adică Priorul General sau Provincial poate desemna un comisar, care să conducă temporar comunitatea in numele său ( 318).
  5. Moderatorul poate fi demis, din motive juste, de cel care l-a confirmat, însă numai după audierea atât a Moderatorului însuşi, cât şi a oficialilor majori ai comunităţii, după normele prevăzute de Statute. Pentru o cauză gravă poate fi demis din funcţia sa şi Asistentul spiritual, după normele canoanelor 192-195, de cel care l-a numit, respectând aceleaşi condiţii ( 318 #2).

Administrarea bunurilor

  1. Atât al Treilea Ordin Carmelitan ca atare, cât şi comunităţile individuale de terţiari ai Carmelului, canonic constituite, dobândesc prin decretul de constituire personalitate juridică în temeiul dreptului canonic şi primesc, acolo unde este necesar, trimitere în numele Bisericii pentru ţelurile pe care şi le propun să le atingă ( 313).
  2. Al Treilea Ordin Carmelitan, la fel ca şi comunităţile singulare, în calitate de persoane juridice publice, sunt subiecţi cu drept de cumpărare, deţinere, administrare şi înstrăinare a bunurilor temporale după normele dreptului canonic ( 1255);  toate bunurile lor sunt bunuri ecleziastice şi sunt reglementate de dreptul comun ale Bisericii, precum şi de Statutele proprii (can. #1257 şi #319), care, în armonie cu acesta, determină modul de administrare al bunurilor.
  3. Statutele comunităţii individuale prevăd cui îi revine administrarea bunurilor. Această persoană poate împlini toate acţiunile de administrare ordinară. Pentru săvârşirea unor acte de administrare extraordinară este necesară:
  4. autorizarea Priorului General al Ordinului Carmelitan, cu consimţământul Consiliului său.
  5. Precum şi licenţa Sfântului Scaun pentru acte a căror valoare depăşeşte suma fixată de Sfântul Scaun sau în privinţa drepturilor asupra bunurilor cu valoare artistică, istorică sau donate Bisericii „ex voto” (can 1291 şi 1292).
  6. Atât patrimoniul celui de-al Treilea Ordin, cât şi cel al fraternităţilor individuale este constituit din toate bunurile mobile şi imobile primite prin alte modalităţi şi, în special din contribuţiile date membrilor individuali şi de către binefăcători, din veniturile activităţii desfăşurate, din oferte, donatii, moşteniri, testamente.

Dispariţie şi desfiinţare

  1. Comunităţile individuale pot fi suprimate pentru o cauza gravă de către Priorul General cu consimţământul Consiliului său, după consultarea Priorului Provincial şi a oficialilor majori ai comunităţii. Statutele locale stabilesc procedura eventualei desfiinţări, în caz contrar intră în vigoare normele de drept comun ( 120 şi 320). O consultare anterioară a autorităţilor competente ale Ordinului este întotdeauna necesară.
  2. În cazul suprimării sau dispariţiei unei comunităţi a celui de-al Treilea Ordin, bunurile şi drepturile patrimoniale şi, de asemenea, datoriile comunităţii dizolvate sau închise trec la persoana juridică imediat superioară ori, în cazul în care aceasta nu există, Provinciei Ordinului pe al cărui teritoriu se găseşte comunitatea; dacă, în schimb, comunitatea era în afara oricărei Provincii a Ordinului, bunurile şi drepturile patrimoniale trec la Ordinul însuşi ( 123).

Dreptul propriu şi interpretarea acestuia

  1. Comunitatea terţiarilor este reglementată de această Regulă aprobată de Sfântul Scaun; cu toate acestea, este recomandabil ca atât la nivel naţional, provincial cât şi local să existe Statute particulare în care să se adune aspectele proprii locului. Aceste Statute trebuie aprobate de autoritatea competentă a Ordinului ( 314), adică de Priorul General sau de Priorul Provincial, cu consimţământul respectivelor consilii, aşa cum este prevăzut în Statute.
  2. În vederea colaborării reciproce şi a unităţii dintre diferitele comunităţi este lăudabilă instituirea unor Consilii pe diferite nivele: regional, naţional şi internaţional. Acestea trebuie să fie reglementate de statute proprii, aprobate de autoritatea competentă a Ordinului.
  3. Autoritatea competentă în interpretarea autentică a normelor acestei Reguli este Sfântul Scaun. Ori de câte ori se dovedeşte necesar, Priorul General al Ordinului, cu consimţământul Consiliului, poate da interpretarea practică a acestora.
  1. APARTENENŢĂ ŞI FORMARE

Admiterea

  1. Pot face parte din al Treilea Ordin Carmelitan acele persoane care îndeplinesc următoarele condiţii: profesează credinţa catolică, trăiesc în comuniune cu Biserica, au o bună conduită morală ( 316 #1), acceptă această Regulă şi vor să trăiască şi să acţioneze în spiritul Carmelului. Clericii diecezani pot fi membrii efectivi ai celui de-al Treilea Ordin Carmelitan şi să participe cu drepturi depline, chiar fără caracteristiile laice, atunci şi în măsura în care această notă laică este incompatibilă cu statutul clerical.
  2. Solicitanţii sunt admişi în al Treilea Ordin şi înscrişi într-o comunitate de către Asistent sau de către însuşi Priorul Provincial de care depinde, ori de Priorul General sau Delegatul său, cu consimţământul Consiliilor respective, exceptând n. 82.
  3. Cei care trăiesc departe de o comunitate şi nu pot participa la viaţa acesteia, din motive speciale pot fi admişi în al Treilea Ordin, chiar dacă nu sunt înscrişi într-o anumită comunitate, cu condiţia ca, exceptând normele cu privire la admitere şi profesiune, să trăiască conform Regulei celui de-al Treilea Ordin Carmelitan şi sub îndrumarea superiorilor sau a propriului confesor. Cu toate acestea se recomandă un contact frecvent cu asistentul celei mai apropiate Comunităţi. Respectivele Statute să aibă prevederi referitoare atât la formarea lor iniţială cât şi cea permanentă.
  4. Candidaţii la al Treilea Ordin Carmelitan vor fi în mod necesar catolici practicanţi, vor avea cel puţin 18 ani, dacă Statutele locale nu prevăd altfel, şi trebuie să prezinte o scrisoare de recomandare din partea parohului sau a unui alt preot care-i cunoaşte; nimic nu împiedica, dacă Statutele locale nu prevăd altfel, apartenenţa la alt Ordin Terţiar sau alte asociaţii ( 307, #2).

Formarea

  1. După o perioadă de discernământ adecvată, stabilită de Statute, candidaţii sunt admişi la perioada de formare spirituală, în conformitate cu aceleaşi Statute.
  2. Această perioadă de formare iniţială va dura cel puţin un an, pe durata căruia candidaţii vor studia şi vor trăi regula celui de-al Treilea Ordin, vor cunoaşte, sub îndrumarea responsabilului de formare, spiritualitatea şi istoria carmelitană precum şi marile figuri ale Ordinului. Responsabilul de formare, împreună cu tot Consiliul, trebuie să simtă responsabilitatea de a asigura o instruire suficientă, recurgând la mijloacele şi persoanele cele mai oportune.
  3. Încheiată pregătirea, Consiliului îi poate invita pe cei care se simt mişcaţi de Duhul Sfânt spre a se lega mai strâns de Dumnezeu, prin legătura voturilor sau a promisiunilor, care, în spiritul botezului, îi vor solicita într-un mod şi mai eficace la deplină practicare a Evangheliei, după directivele Regulii. Pentru admiterea la voturi sau promisiuni se urmează cele stabilite la nr.77.

Profesiunea

  1. Profesiunea se face după ritualul propriu al celui de-al Treilea Ordin.
  2. Prima profesiune se face pentru o perioadă de trei ani, timp în care fraţii şi/sau surorile vor trăi toate aspectele vieţii de comunitate, continuând însă procesul de formare, aprofundând diverse aspecte ale vieţii carmelitane.
  3. După terminarea celor trei ani, cu discernământul şi aprobarea anterioară a Consiliului Comunităţii, fratele şi/sau sora va putea emite profesiunea sa finală ori perpetuă.
  4. Se recomandă ca, în fiecare an, cu ocazia Comemorării Solemne a Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, mama şi sora noastră, membrii celui de-al Treilea Ordin să-şi reînnoiască profesiunea, personal sau comunitar.
  5. Includerea vizibilă în cel de-al Treilea Ordin va avea loc odată cu consemnarea hainei tradiţionale sau a Scapularului. Statutele locale reglementează folosirea acestora.
  6. Fiecare comunitate trebuie să aibă un registru al celor înscrişi, în care se vor consemna numele, data profesiunii şi alte date considerate oportune.
  7. Membrii comunităţii aparţinând celui de-al Treilea Ordin şi destinaţi ordinului sacru pot fi încardinaţi în Ordinului Carmelitan – acolo unde Statutele prevăd acest lucru – odată cu sfinţirea diaconală, după încorporarea lor definitivă în comunitatea celui de-al Treilea Ordin ( 266 #2); din acest moment depind de Priorul General ca ordinar lor, cu excepţia obligaţiilor care decurg din aparteneţa la comunitatea celui de-al Treilea Ordin. În acest caz, relaţiile dintre clericul terţiar şi Ordinul Carmelitan trebuie fixate în Statutele grupului şi acceptate de Priorul General printr-o convenţie specială.
  8. Fiecare comunitate individuală să stabilească un program de formare permanentă.

Apostolatul

  1. Membrii celui de-al Treilea Ordin Carmelitan sunt chemaţi la apostolat în diferite forme: de la rugăciune şi angajamentul coresponsabil în diversele activităţi ecleziale, până la oferirea propriei suferinţe în unirea cu Cristos.
  2. Statutele locale stabilesc modalităţile de activitate apostolică. Acestea se pot concretiza în cele mai diferite forme pe care viaţă modernă le cere şi oferă. Prin acţiunea comună, laicii carmelitani tind să crească într-o viaţa mai perfectă. Unii se pot implica în promovarea mesajului creştin, alţii în realizarea de opere apostolice, de evanghelizare, de milostenie şi de caritate, întotdeauna cu scopul animării ordinii temporale prin spiritul creştin ( 298 #1). Atât munca sau profesia, exercitată fie individual fie în grup ori în comunitate poate fi o modalitate a punerii în aplicare a chemării la apostolat.

Drepturi şi obligaţii

  1. Toţi membrii celui de-al Treilea Ordin Carmelitan au aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii, stabilite de Statutele provinciale sau locale.
  2. Terţiarii carmelitani se vor reuni periodic, conform perioadelor şi modalităţilor stabilite în mod oportun de Statute, pentru a forma împreună o comunitate în mijlocul căreia cuvântul lui Cristos să locuiască abundent; pentru a se îndemna mai mult la asimilarea carismei proprii a Ordinului căruia îi aparţin, cu scopul de a fi membre vii ale Bisericii; pentru a  participa la aspiraţiile, iniţiativele şi activităţile întregii familii carmelitane, pentru ca aceasta să-şi poată exercita pe deplin misiunea pe care Dumnezeu i-o încredinţează în mod constant în Trupul lui Cristos.
  3. Comunităţile trebuie să stabilească în Statutele lor locale modul de asistenţă spirituală a fraţilor/surorilor bătrâne ori bolnave.
  4. Pentru aceasta se vor inspiră de bunăvoie şi din spiritualitatea şi învăţăturile marilor sfinţi pe care Dumnezeu i-a înălţat în Carmel.
  5. Oricine poate să părăsească în mod liber cel de-al Treilea Ordin Carmelitan, prezentând Consiliului o cerere scrisă, iar acesta este autorizat să o accepte. Membrii pot fi şi excluşi dintr-un motiv just, adică din motivele stabilite de către dreptul comun, precum şi din cauza încălcării repetate şi nejustificate a obligaţiilor proprii. Decizia, conform normelor Statutelor, este de competenţa Consiliului, după ascultarea şi avertizarea persoanei în cauză. Aceasta are dreptul de a face în orice moment apel la autoritatea bisericească competentă, adică la Priorul General sau Provincial.

EPILOG

Membrii celui de-al Treilea Ordin Carmelitan se vor strădui să întrupeze în ei înşişi vocaţia carmelitană expusă în această Regulă.  Vor parcurge scurta şi unica călătorie (Evr 9, 27; Lumen Gentium, 48) a vieţii pământeşti asemenea unei colonii de cetăţeni a căror patrie este cerul (Fil 3, 20), căutând să înţeleagă, cu ajutorul sfinţilor, toate dimensiunile carităţii lui Cristos care întrece orice ştiinţă (Ef 3, 17-19);  grăbindu-se, cu aspiraţii fervoroase şi un dor viu să ajungă în locul acela pe care Domnul, la plecarea Sa, promise să ni-l pregătească (In  14, 2-3; Evr 4, 11). Înrădăcinaţi şi fondaţi în Iubire, mereu vigilenţi şi ţinând în mână felinarele aprinse, conştienţi de faptul că „în seara vieţii vom fi examinaţi din iubire” (Sf. Ioan al Crucii, Parole di luce e di amore. Avvisi e sentenze, 59), să-şi multiplice proprii talanţi, pentru ca în ceasul morţii, să merite să audă de la Domnul invitaţia de a intra în bucuria Sa (cfr. Mt 25, 23).