Monthly Archives: decembrie2017

hi archyive

Lecturile pentru această zi:Is 35,1-10; Ps 84; Lc 5,17-26.

adouaduminicaOricine se simte şi se ştie pustiu, stepă aridă, pământ uscat tânjind după apă, oricine ştie că este slab, oricine ştie că are nevoie ca privind, să vadă cu ochii, ascultând să audă cu adevărat, înlăntrul celui în care a amuţit strigătul bucuriei primite şi dărite, orice sărac în duh – să audă, să vadă, să pipăie vestea cea bună, vestea eliberării! Domnul a hotărât ca tocmai pustiul să înflorească, tocmai cei ce se ştiu orbi să vadă, cei muţi să vorbească şi cei săraci în duh să vadă gloria Lui! Domnul a hotărât fericirea pentru cei săraci în duh, pentru cei flămânzi, pentru cei ce plâng, Domnul a hotărât fericirea pentru cei ce însetează după dreptate, pentru cei blânzi… Domnul a hotărât că pământul arid este cel mai bun pentru sămânţa sa nepieritoare, Domnul a hotărât că izvorul apei vieţii, Duhul Său să ţâşneasă tocmai acolo, în pustiul oricărui spirijin uman; Domnul a hotărât ca Împărăţia Inimii Sale să fie a celor mai mici şi nebăgaţi în seamă. Domnul a hotărât şi el a dus la bun sfârşit; şi hotărârile sale sunt drepte şi bune.

Prin ţinutul uscat al inimii tale, prin neputinţa şi setea ta după El, Domnul, Dumnezeul oştirilor a deschis un Drum: „Drumul cel Sfânt”, Cristos Isus, Fiul Său şi fiul omului. În El totul a devenit „da”, hotărârea Sa s-a împlinit pentru toţi cei cu inima curată. Aceştia sunt cei ce cred în Isus Cristos, Fiul Tatălui. Inima curată este cea în care locuieşte credinţa şi abandonul în Isus Cristos, inima sărăcită de încrederea în oameni şi puterea lor; în acel Isus care este darul gratuit al Tatălui şi Cel care ni-L dăruieşte în mod gratuit pe Tatăl. Căci gratuitatea este parfumul lui Dumnezeu şi mireasma inimii curăţate prin credinţă.

Pe Isus-Cale pot merge numai cei în care Duhul strigă: „Abba, Tată”, căci numai El îl cunoaşte şi Îi revelează pe Tatăl şi pe Fiul. Pur este cel care, cu toată slăbiciunea sa umană, Îl are pe Duhul, pentru că are nevoie de El şi-L doreşte, pentru că se ştie nimic fără El. Impur rămâne cel care nu-L are pe Duhul, chiar cu o viaţă aparent fără căderi şi lupte.

Am nevoie de Tine Duhule Sfinte! Numai Tu emani parfumul gratuităţii în mine, numai Tu în mine Îl încânţi pe Tatăl şi pe Fiul, numai Tu în mine eşti balsamul care-i alină pe oameni, numai Tu eşti cel în care mă recunosc soră a multor fraţi şi surori, numai Tu eşti cel care ne faci fraţi şi surori ai lui Cristos, copiii Tatălui. Tu, Iubirea Gratuită, Reciprocă, Totală, Dăruită şi Primită a Tatălui şi a Fiului, Tu iubirea Lor!

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Lecturile propuse pentru sf. liturghiei: Is 11,1-10; Ps 71; Lc 10,21-24.

Vlăstare,adv mlădiţe… Este caracteristica care-l indică pe Dumnezeu în acţiune, semnul Său distinctiv: se descoperă pe Sine crescând în ascuns un muguraș pe care şi-l pregăteşte cu grijă, dăruindu-şi apoi prin el ameţitoarea-i Frumuseţe, Parfum şi Culoare… Samuel, David, Ioan Botezătorul, Iosif, Maria, Isus…, Francisc, Clara, Anton, Elena, Tereza şi Ioan, Augustin, Monica, Grigore şi Vasile…

Peste aceste mlădiţe se odihneşte Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al fricii de Domnul. Este Duhul Sfânt care, prin ele, îl preamăreşte pe Tatăl, Domnul cerului şi al pământului, care vrea să-şi descopere chipul – Cel Unul şi totuşi Întreit, Cel Singur şi totuşi mereu Împreună. Îl descoperă în cei mai mici, în cei care nu pretind să aibă propria frumuseţe, propriul parfum sau culoare… Fericiţi ochii care văd odihnirea Duhului peste ei, fericite urechile care aud şoaptele Duhului. Căci Duhul nu vorbeşte de la Sine ci ia din ale Tatălui şi ale Fiului.
Mlădiţele rămân mereu mlădiţe: flexibile şi subţiri, slabe în ochii care-i privesc, neînsemnaţi, în a căror slăbiciune Duhul vrea să-şi arate puterea, mici, în a căror micime se arată măreţia Domnului, blânzi, dar moştenind pământul în Duhul, plângând, dar ştiind că vor fi mângâiaţi, săraci în duh, pentru a-i lăsa loc în duhul lor, Duhului.
Unica cerinţă faţă de ele, din partea Celui care le dă chip, este să se lase transformaţi în iubire, să accepte să meargă, să înainteze fără încetare; să lase ca, trecând prin valea plângerii, Domnul să o transforme, prin ei, în binecuvântare pentru mulţi, să stea în întuneric şi să nu fie cuprinşi – pentru mulţi -, să suporte totul, să creadă toate, să le spere pe toate şi să le îndure pe toate. Dar toate acestea nu le vor face ei, ci Duhul, Cel care vrea să fie totul în ei.
Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitană de la Luncani

Lecturile propuse: Is 2,1-5 (Is 4,2-6); Ps 121; Mt 8,5-11.

advVino, Doamne, să ne cercetezi în pace ca să ne bucură din toată inima în faţa ta. (Antifona după împărtăşanie, luni, 4 decembrie, cf. Ps 105, 4-5; Is 38, 3).

Însuşi Prinţul Păcii e la lucru, El îşi zideşte casa: în mine şi în mijlocul nostru. Judecându-mă, pe mine, templul său, şi judecându-ne ca un singur trup, al Său. Judecata Lui este cercetare plină de pace, după care sufletul meu însetează. Judecata Păcii cercetează şi convinge, atrăgând fiinţa mea, prin puterea sa interioară, la lumină, speranţă şi bucurie. Nu cârpeşte casa veche, gândul meu, sentimentul meu, cuvântul şi fapta mea – nu! Ci mă cheamă să mut în El, în gândul Său, în sentimentul Său, în cuvântul şi fapta Sa… Acestea sunt Pacea. Peste ele se odiheşte Duhul cel Viu al Păcii.

Vino, inima mea, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului celui Viu! Lasă-te în urmă fără ezitări şi urcă! Mută-te în Lăcasul Păcii: Dumnezeu. Lasă-te pe tine, nelinişte, fără ezitări, şi odihneşte-te în Duhul Păcii! Lasă-te judecată, separată de tine însăţi, renăscută din Duh şi Adevăr, şi vei fi luminată! Vei locui într-o casă pe care nu ai zidit-o tu, vei mânca roade pentru care nu ai muncit tu! Lasă-l să-şi înscrie legea în tine, grăbeşte-te să strângi legământ veşnic cu El. Dă moartea pentru Viaţă, tristeţea pentru Bucurie, singurătatea pentru Legământ, neliniştea pentru Pace!

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Lecturile propuse: Is 63,16b-17.19b; 64,2b-7; Ps 79; 1Cor 1,3-9; Mc 13,33-37

adv

Ce reproş uluitor, nemaiîntâlnit de cutezător, sigur de sine şi absolut cuceritor în siguranţa şi încrederea sa îndrăzneşte să-i adreseze profetul lui Dumnezeu! „De ce, Doamne, ne-ai făcut să rătăcim de la căile tale şi ne-ai împietrit inima ca să nu se teamă de tine?” Întoarce-te, acum, de dragul slujitorilor tăi, al triburilor care sunt moştenirea ta! Nu ezita, nu întârzia, despică cerurile şi coboară!

Această îndrăzneală care convinge şi stăpâneşte inima lui Dumnezeu – îi porunceşte! – este posibilă în inima şi pe buzele numai a celui care ştie, cu absolută siguranţă, fără ezitări, că Dumnezeu este Tatăl său. Şi că este iubit de Tatăl. Această cunoaştere simplă, apucă strâns şi cucereşte, absolut sigură de sine, neîndoindu-se de iubirea pe care o deţine, inima Tatălui, dezgolită de încredere. Cucereşte nu prin merite, ci prin încrederea neţărmurită a copiilor cei mai mici, a lamentelei uluitoare în lipsa sa de logică, plină de încredere iubitoare şi sigură pe sine a îndrăgostitului. ‘ De ce m-ai lăsat să nu te iubesc, să plec de la tine şi să te trădez?!’ Numai cine se ştie iubit de o Iubire Neschimbătoare îndrăzneşte să vorbească aşa… şi apoi se lasă în mâinile Celui de care se ştie iubit: „Acum, Doamne, tu eşti tatăul nostr; noi suntem lutul, iar tu olarul. Noi toţi suntem lucrarea mâinilor tale.” Şi Cel care nu a părăsit şi nu a trădat niciodat, Cel fidel proprii sale iubiri, răspunde: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi.” (In 1, 14a)

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!