Istoria Ordinului Carmelitan în istoria Bisericii
Realizat de pr. Mihai Augustin Folner O.Carm.
Ordinul Carmelitan (OC) se naşte la începutul secolului al XIII-lea (1207 circa), pe muntele Carmel (Palestina).
În acea perioadă se percepea o criză a societătii creștine deci şi o criză a Bisericii.
Era în miscare o schimbare a societătii; se schimba economia, politica, etc.
Biserica se prezenta astfel:
– Se lărgise decăderea morala, fapt ce a dus la imbogatirea unei mici parti a oamenilor iar marea majoritate devenea tot mai săracă.
– Exista o anumită sete puternicî în a face ceva pentru acea situație şi se dorea reforma ecclezială. Era în act o dorinţă puternică de recuperare a Bisericii; acest lucru a fost favorizat de unele mişcări călugăreşti sau de calăgării solitari (de ex. Sf. Bernard şi sf. Romuald). Toate aceste mişcări ajung plinătatea lor în reforma gregoriană care a durat mai mulţi ani (începe în anii 1046-1057 sub papii germani, continuă în anii 1057-1073, apoi între anii 1073-1085, papa Gregoriu al VII-lea luptă pentru a încheia această reformă, între anii 1085-1122 când, după o lungă luptă, reforma căştigă teren sub papa Victor al II lea şi Calist al II lea).
Această reformă schimbă şi Biserica in interiorul ei, nasc noi forme de viaţă religioasă, ca o reacţie la realitatea de decădere a Ei şi ca un nou model de misiune a Bisericii în lume. Nasc noile mişcări religioase ca o contestaţie la adresa Bisericii decazute, mişcări ce propun noi forme de viaţă creştină.
Acestea propun:
– trăirea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, care insistă asupra austerităţii şi a simplităţii, asupra sărăciei şi a renunţării la sine, asupra umanităţii lui Cristos şi urmarea lui.
– Contactul viu cu Cuvântul lui Dumnezeu în mişcările formate în esenţă de laici (grupurile sărace); acestea au dus la redescoperirea valorii sociale şi spirituale a sărăciei evanghelice.
– Fenomenul complex al cruciatelor şi mai mult al pelerinajului în locurile sfinte, duce la redescoperirea umanităţii lui Cristos, un Cristos viu dar şi sărac, după cum ni-l prezintă şi Biblia, ca centru al existenţei.
– Tot în aceste mişcări şi în cele care se năşteau în acea perioadă (mendicanţii sau cerşătorii), se crează imitarea sărăciei itinerante a lui Cristos cel sărac şi al apostolilor (viaţa apostolică), ce are ca model de referintă comunitatea primitivă de la Ierusalim.
Din aceste mişcări nasc aceste Ordine religioase:
1. Ordinele Mendicante (cerşetorii); franciscanii, dominicanii, etc. Ei oferă această mărturie de viata:
– Sărăcia (cerşitul), ca un răspuns la suferinţa noilor săraci ai societăţii şi ca un răspuns la noii bogaţi. Este sărăcia voluntară a spiritului şi încrederea totală în Dumnezeu.
– Predicarea itinerantă, ca o exigenţă pastorală fundamentală pentru noua situaţie a Bisericii.
– Frăţietatea, trăită în propria comunitate cu o deschidere către ceilalţi, ca un răspuns la exigenţa de pace şi bună înţelegere de care avea nevoie societatea din acea perioadă, chiar şi Biserica.
– conformarea propriei organizări la noua situaţie socială.
– mobilitatea (a merge unde era necesară slujirea aproapelui), ca un mod de a merge în întămpinarea persoanelor fără să-i aştepte să vina ei să fie evanghelizaţi.
– deschiderea catre studiu şi prezenţa în univesităţi, ca o sfidă pusă de noua intelectualitate.
2. Eremiţi
In această perioadă este trăită în mod deosebit viaţa de singurătate efectivă, cu dezlipirea de activităţile temporane, ca o reacţie la monahismul integrat în structura feudală. Eremiţii trăiau fie singuri fie atasati de o mănăstire. Mulţi trăiau în mod individual fără nici o regulă. Deseori această formă de viaţă apărea în interiorul vieţii monahale ca o formă mai perfectă de trăire a propriei vocaţii. Dar sunt şi eremiţi proveniţi din mişcări de laici.
Caracteristicile vieţii eremitice:
– Singurătatea;
– Rugăciunea prelungită şi hrănită cu Cuvantul lui Dumnezeu;
– Post şi mortificarea corporală;
– Munca manuală, ca un mod de a-şi procura hrana zilnică;
– Itineranţa, pentru a vinde din munca manuală şi ca o ocazie de a predica.
3. Mişcări de penitenţă:
– Mortificarea şi penitenţa corporală, chiar şi în public;
– Simplitatea vieţii şi sărăcia;
– Itineranţa, cu predicarea populară
4. Pelerinii
– un alt mod de a face pocainta era să-l urmezi pe Cristos gol, adică fără nimic propriu, mergănd în pelerinaj în locurile sfinte. Caracteristica:
– ruptura cu lumea şi cu propria patrie;
– convertirea;
– urmarea „goală” a lui Cristos „gol”;
– luarea crucii în urmarea lui Cristos;
– a merge spre Tara promisă precum Avram;
– eliberarea Tării Sfinte.
Pelerinajul în Tara Sfântă, spiritualitatea drumului, cuprindea de multe ori votul de a rămăne pentru toata viaţa acolo ca niste eremiti.
Erau multe persoane care făceau acest vot.
Carmelitanii
Odată cu cucerirea Tării Sfinte de către cruciaţi nasc multe realităţi de viaţă eremitică, cenobitică şi religioasă.
1191 – Muntele Carmel era baza militară al lui Saladin. El este cucerit de către cruciaţi şi devine un loc sigur pentru creştini, deci şi pentru eremiţi. În acea perioadă, după cucerirea de către cruciaţi al Muntelui Carmel, se stabilesc un grup de eremiţi format din penitenţi, eremiţi şi pelerini, care doreau să trăiască viaţa spirituală al locului, în rugăciune, sfântă pocainta, în centru având Sfânta Scriptură, Euharistia şi mortificarea trupului şi al sufletului.
Cum au devenit eremiţii carmelitani un ordin clerical?
– 1189-1192: se formeaza grupul de eremiţi latini pe muntele Carmel;
– 1209-1214: acest grup devine o realitate intermedie, între laical şi religios. În această perioadă sf. Albert al Ierusalimului scrie Regula de viaţă.
– 1229: de la unele „bulle” ale lui Gegoriu al IV lea („Providi Mater” din 5 aprilie şi Religionis Vestrae” din 9 aprilie) aflăm existenţa preoţilor în grupul carmelitanilor pentru faptul că, în prima „bulla” Papa permite Priorului General să dea voie celor care ies din deşert să devină preoţi. Grupul este laical dar unii din grup sunt preoţi.
– 1238: emigratia spre Europa. Tara Sfântă este cucerită de musulmani.
– 1247: Este aprobată Regula de câtre papa Inocenţiu al IV-lea, iar Ordinul devine Mendicant laical.
– 1253: Papa Inocenţiu al IV-lea permite carmelitanilor preoţi să predice şi să spovedească. Ordinul încă are o structură laicală.
– 1261: Papa Alexandru al IV-lea, permite, prin bulla „Speciali Gratia”, să se aibă oratoriul propriu, bisercă proprie unde să se poată celebra liturghia şi administra sacramentele. Acest lucru este un clar indiciu de clericalizare al Ordinului.
– 1267: în Anglia sunt hirotoniţi preoţi, permise de către autoritatea ordinului.
– 1271: carmelitanii intră în Universitatea din Paris.
– 1281: Constituţiile din Londra arată un puternic semn al clericalizării Ordinului prin faptul ca separă fraţii clerici de cei laici ,cu o putere superioară dat clericilor.
– 1291: Capitolul General din Treviri (Germania) privează fraţii laici de orice drept precum şi de vocea activă sau pasivă. Ordinul este complet clericalizat.
Emigraţi în Europa, carmelitanii s-au stabilit mai întăi în Cipru, Messina (1235), Hulne şi Aylesford (Anglia, 1242), Valencienne (Franţa, 1244), Pisa (1249), Colonia (Germania, 1260), şi în alte localităţi.
La sfărşitul sec. al XIII-lea existau circa 150 de case, reunite în 12 provinci religioase, în timp ce în Tara Sfântă după căderea puterii latine toate casele s-au pierdu, fiind distruse. Din Provincia Tarii Sfinte mai rămaseră casele din Cipru care au fost distruse în anul 1571.
Cănd Regula a fost aprobată (1247) existau provinciile: Tara Sfăntă, Sicilia, Anglia şi Provenţa.
Care este ordinea cronologică a provinciilor:
– Tara Sfântă;
– Sicilia (1238?);
– Anglia (1242?);
– Provenţa (1244?);
– Tuscia-Romana (1256?);
– Franţa (înainte de 1265);
– Germania inferioară (înainte de 1268);
– Lombardia (după 1268);
– Aquitania (înainte de 1270);
– Spania (între 1276 şi 1281);
– Germania Superioară (1291);
– Scoţia-Irlanda (1294);
În 1324 provinciile sunt 15 ajungand ca în 1369 sa fie 21.
Ordinul Carmelitan a experimentat multe dificultăţi pentru a fi recunoscut ca Ordin pe deplin.
Recunoasterea definitiva (are loc cu Inocenţiu al IV-lea, dar nu este clar identitatea lui ca Ordin, deci, Biserica în mai multe rănduri a dorit să o desfiinţeze aşa cum a făcut şi cu alte Ordine religioase) o are de la papa Ioan al XXII-lea cu două intervenţii în 1317 şi 1326 care oferă carmelitanilor aceleaşi privilegii ca si dominicanilor şi franciscanilor.
Din secolul al XIV în Ordinele Mandicante apar nişte reforme din cauza decăderii lor.
Şi în Ordinul Carmelitan întălnim aceste reforme:
– Reforma Mantovană care dă naştere la Congragaţia Mantovană ce avea să aibă o autonomia proprie cu un vicar general. Această congregaţie, în anul 1520 avea 33 de case cu 171 de religioşi. La începutul secolului al XVIII-lea congregaţia avea 51 de case si 16 mănăstiri. Ea a fost desfiinţată în 1783 de către Papa Pius al VI-lea şi agregată Ordinului.
– Reforma de Albi, în Franţa în 1499.
– Reforma Sorethiana, în 1451-1471, sub influenţa Priorului General Giovanni Soreth. La baza acestei reforme stăte dorinta de reîntoarcere la observanţa Regulei.
– Reforma priorilor generali în secolul al XVI-lea. Amintim Nicolò Audet (1481-1562) care împreună cu alţi priori generali ai altor ordine au combătut decăderea religioasă a fraţilor din cauza multor privilegii pe care aceştea le-au primit. Această munca de reforma a fost continuată de Priorul General Giovanni Battista Rossi (1507-1578) care insista asupra importanţei sărăciei.
– Reforma tereziană sau a desculţilor, făcută de Sf. Tereza de Avila şi sf. Ioan al Cruci. Din cauza unor probleme de jurisdicţie, la Capitolul General din 1593, carmelitanii reformaţi au cerut şi au obţinut separarea definitivă al Ordinului. Ei au avut făcut deci Constituţie proprie, un guvern propriu şi au abandonat ritul propiu carmelitan pentru a-l lua pe cel roman. Desculţii au fost separaţi în două congregaţii: Congregaţia italiană a sf. Ilie şi Congragaţia spaniolă a sf. Iosif. În 1773 a fost o altă congreaţie, cea a Portugaliei. Aceste congregaţii au fost reunificate într-un singur Ordin printr-un decret al Papei Pius al IX, în anul 1875.
– Reforma clementină, care este o reformă dorità de papa Clement al VIII-lea în 1594.
– Cea mai strictă observanţă, în sec. XVII-XVIII;
– Reforma din Touraine, începută la Rennes şi la Paris, în sec. XVI-XVIII.
– Alte reforme.
– La începutul sec. al XVII erau 30 de provincii cu 693 de case şi peste 12.000 de religioşi. Majoritatea caselor erau în Italia unde existauu în sec. XVII 15 provincii.
– Tot în aceată perioadă se accentuiază activităţile misionare; în America Latină sub influenţa spaniolă era o prezenţă deja din 1527, apoi în 1535, 1560. Existau case în Panama (1535), în Noua Granada (1560), în Santa Fé de Bogotă (1569). Misiunea a fost mai sistematică în Brazilia. Au mai fost misionari şi în Antille în 1646 unde au rămas pănă la revoluţia franceză.
Au fost tentative de misiune şi în Palestina, Cipru şi Persia. Unii fraţi au lucrat pentru mulţi ani în Dalmaţia.
– Ordinul Carmelitan a avut personaje ilustre în activităţile scientifice, literare şi teologice.
– A avut şi are personaje de sfinţenie, sunt multi sfinţi şi chiar foarte importanţi în Biserica.
– Biserica în sec. al XVIII suferea unele limite ale activităţii religioase. Şi ordinul carmelitan a suferit de pe urma acestuia, în particular în timpul revoluţiei franceze.
În Franţa revoluţia franceză a făcut dezastru: înainte de revoluţie existau 8 provincii carmelitane cu 130 de comunitati; toate au fost închise (pănă în ziua de azi persistă această problemă). Există doar o prezenţă ca o tentativă de a reintroduce prezenţa carmelitanilor în Franţa, având o casa la Nantes, dar este o prezenţă foarte slabă. Mulţi fraţi au fost ucişi. La fel s-a întămplat în Olanda (1812), în Germania (1801-1803). Şi în Italia aceasta decadere începuse prin închiderea caselor în unele zone. Existau atunci 168 de case dintre care rămaseră doar 38. Fraţii din 1050, după revoluţie erau cam 200. în peninsula iberică trecănd prin Portugalia au fost închise cam toate casele.
Pentru a face un rezumat:
– Carmelitanii, de la 13.000 circa, câti erau înainte de revoluţia franceză, după revoluţie ramasera doar 727 în anul 1904. Casele, din 750 ramasera cam 50. Din cele 54 de provincii rămaseră doar 8.
– Ordinul Carmelitan revine şi reînfloreşte pe la sfărşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea prin sacrificiul şi eroismul multor carmelitani.
Familia Carmelitană este foarte vastă, în trei mari realităţi:
– Fraţii (fraţi preoţi şi fraţii care nu sunt hirotoniţi );
– Surori, călugăriţele de clauzură
– Confraţi, Consurori (surorile de viaţă activă). Al treilea ordin secular.
Congregaţii şi Institute seculare:
– Terţiari cu viaţă comună şi voturi simple;
– Surorile Harului de la Bologna;
– Institutul Daomna noastră a Carmelului
– Carmelitanele Misionarie a Sfintei Tereza a Pruncului Isus (fundată de Fericita Curcio 1877-1957);
– Etc.
Ordinul Carmelitan (masculin) la sfărşitul anului 1991 era format din 21 de provincii, 2 comisariate
generale (provincii în devenire), 2 delegaţii generale. Unele provincii au şi comisariate provinciale.
Părinţii carmelitani sunt prezenţi în 28 de ţări cu 2085 membri (1.486 preoţi, 12 diaconi permanenţi, 283 studenţi cu voturi simple, 199 fraţi cu voturi solemne şi 105 novici), în 363 de case.
Participantii la Capitolul General din Septembrie 2007