Luni din a doua saptamana de Advent

adouaduminicaLuni din a doua saptamana de Advent. Lecturile zilei: Is 35,1-10; Ps 84; Lc 5,17-26

Înaintea ochilor tăi a strălucit Împărăţia, harul a revărsat asupra ta fascinaţia sa… şi începi să mergi prin credinţă către ea… Credinţa este pustiu şi pământ uscat, însetat, fără apă, câmpie întinsă şi aridă… „Dumnezeule, tu ești Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineață. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te dorește trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat și fără apă” (Ps 63, 2). Pustiu plin de lei şi animale feroce, de cuiburi de şacali, locul umbrei morţii păcatului… Este în sufletul tău, îl porţi în fiinţa ta; Isus a intrat în el, Duhul l-a dus în pustiu; „şi era acolo împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau” (conf. Mc 1, 12-13). Drumul convertirii, al strămutării din tine însuţi în Împărăţia Fiului iubit al Tatălui, din egocentrism la libertatea dependenţei fialiale şi sponsale de Dumnezeu –  este  pustiul, o călătorie care răneşte spre a vindeca apoi. „Cuvintele tale au fost găsite, iar eu le-am devorat. Cuvintele tale au fost spre bucuria mea și spre veselia inimii mele, pentru că numele tău este chemat asupra mea, Doamne Dumnezeule Sabaot. De ce să fie chinul meu fără sfârșit și rana mea de nevindecat: refuză să se vindece. Ești tu pentru mine ca un izvor fals, unde apa nu durează?” (Ier 15, 17-18b.)

            Este trecerea ta, cu Isus, decisă de tine în mod liber, din întunericul propiei fiinţe spre lumina Fiinţei Nezidite, purtată înainte în mod nevăzut şi nesimţit de Duhul Sfânt şi focul Său… „Fericit este omul care îşi află tăria în tine şi decide în inima sa sfânta călătorie” (conf. Ps 84). În pustiu se călătoreşte prin ariditatea credinţei; în pustiu credinţa nu vede faţă către faţă – vederea prin credinţă pare orbire şi auzirea prin credinţă pare surzenie; acţiunea prin credinţă – şchiopătare. „Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte…” (1Cor 13, 12a).

            Speranţa călătoreşte împreună cu credinţa, sprijinindu-se pas cu pas, chemând şi invocând Iubirea. Iar când asupra pământului arid şi însetat al sufletului care înaintează în credinţă vine Duhul Sfânt şi este umbrit de puterea Celui Preînalt (Lc 1, 35), atunci ochii tăi orbi se deschid şi urechile tale surde se destupă. Atunci acţiunea prin credinţă rodeşte în minune, picioarele paralizate umblă şi limba celui mut strigă de bucurie. Iar apele vii ale Duhului ţâşnesc în pustiu; „râuri de apă vie  ţâşnesc din  pieptul tău” (conf. In 7, 38). Ţinutul uscat devine un lac, iar pământul însetat, izvoare de apă; în cuibul unde se adăpostea şacalul creşte stuf şi papură. Atunci tresăltă de bucurie pustiul şi pământul uscat; se veseleşte stepa şi înfloreşte ca trandafirul! Iar tu vezi gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru şi strigi cu bucurie: „Astăzi am văzut lucruri minunate”.

            Calea pustiului, a convertirii prin credinţă este „Drumul cel Sfânt”, este calea Domnului prin sufletul tău. Este cu adevărat calea pustiului, plină de gloria Domnului şi adumbrită de prezenţa Duhului, calea Mirelui şi a miresei, până la libertatea vederii faţă către faţă. (Este calea Carmelului, prin excelenţă.) La acest drum al libertăţii numai harul Împărăţiei şi Duhul pot chema, cu o logică a nebuniei divine pe care manipulatorul şi prefăcutul nu o pot înţelege. De aceea cei impuri nu-l vor străbate, iar nebunul nu se va rătăci. „Nu va intra într-însa nimic impur, nici cel care săvârșește lucruri abominabile și nici cel mincinos, ci numai cei care sunt scriși în cartea vieții Mielului” (Ap 21, 27). Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce şi vor veni în Sion cu strigăte de bucurie. O veselie fără de sfârşit va coborî asupra lor, bucuria şi veselia îi vor urma, iar amărăciunea şi suspinul se vor îndepărta. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap . 21, 4).

             „Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea” (1Cor 13, 13).

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

 Comunitatea carmelitană