Lecturile propuse pentru sf. liturghiei: Is 11,1-10; Ps 71; Lc 10,21-24.
Vlăstare,
mlădiţe… Este caracteristica care-l indică pe Dumnezeu în acţiune, semnul Său distinctiv: se descoperă pe Sine crescând în ascuns un muguraș pe care şi-l pregăteşte cu grijă, dăruindu-şi apoi prin el ameţitoarea-i Frumuseţe, Parfum şi Culoare… Samuel, David, Ioan Botezătorul, Iosif, Maria, Isus…, Francisc, Clara, Anton, Elena, Tereza şi Ioan, Augustin, Monica, Grigore şi Vasile…
Peste aceste mlădiţe se odihneşte Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al fricii de Domnul. Este Duhul Sfânt care, prin ele, îl preamăreşte pe Tatăl, Domnul cerului şi al pământului, care vrea să-şi descopere chipul – Cel Unul şi totuşi Întreit, Cel Singur şi totuşi mereu Împreună. Îl descoperă în cei mai mici, în cei care nu pretind să aibă propria frumuseţe, propriul parfum sau culoare… Fericiţi ochii care văd odihnirea Duhului peste ei, fericite urechile care aud şoaptele Duhului. Căci Duhul nu vorbeşte de la Sine ci ia din ale Tatălui şi ale Fiului.
Mlădiţele rămân mereu mlădiţe: flexibile şi subţiri, slabe în ochii care-i privesc, neînsemnaţi, în a căror slăbiciune Duhul vrea să-şi arate puterea, mici, în a căror micime se arată măreţia Domnului, blânzi, dar moştenind pământul în Duhul, plângând, dar ştiind că vor fi mângâiaţi, săraci în duh, pentru a-i lăsa loc în duhul lor, Duhului.
Unica cerinţă faţă de ele, din partea Celui care le dă chip, este să se lase transformaţi în iubire, să accepte să meargă, să înainteze fără încetare; să lase ca, trecând prin valea plângerii, Domnul să o transforme, prin ei, în binecuvântare pentru mulţi, să stea în întuneric şi să nu fie cuprinşi – pentru mulţi -, să suporte totul, să creadă toate, să le spere pe toate şi să le îndure pe toate. Dar toate acestea nu le vor face ei, ci Duhul, Cel care vrea să fie totul în ei.
Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!
Comunitatea carmelitană de la Luncani