Lecturile propuse: Is 63,16b-17.19b; 64,2b-7; Ps 79; 1Cor 1,3-9; Mc 13,33-37
Ce reproş uluitor, nemaiîntâlnit de cutezător, sigur de sine şi absolut cuceritor în siguranţa şi încrederea sa îndrăzneşte să-i adreseze profetul lui Dumnezeu! „De ce, Doamne, ne-ai făcut să rătăcim de la căile tale şi ne-ai împietrit inima ca să nu se teamă de tine?” Întoarce-te, acum, de dragul slujitorilor tăi, al triburilor care sunt moştenirea ta! Nu ezita, nu întârzia, despică cerurile şi coboară!
Această îndrăzneală care convinge şi stăpâneşte inima lui Dumnezeu – îi porunceşte! – este posibilă în inima şi pe buzele numai a celui care ştie, cu absolută siguranţă, fără ezitări, că Dumnezeu este Tatăl său. Şi că este iubit de Tatăl. Această cunoaştere simplă, apucă strâns şi cucereşte, absolut sigură de sine, neîndoindu-se de iubirea pe care o deţine, inima Tatălui, dezgolită de încredere. Cucereşte nu prin merite, ci prin încrederea neţărmurită a copiilor cei mai mici, a lamentelei uluitoare în lipsa sa de logică, plină de încredere iubitoare şi sigură pe sine a îndrăgostitului. ‘ De ce m-ai lăsat să nu te iubesc, să plec de la tine şi să te trădez?!’ Numai cine se ştie iubit de o Iubire Neschimbătoare îndrăzneşte să vorbească aşa… şi apoi se lasă în mâinile Celui de care se ştie iubit: „Acum, Doamne, tu eşti tatăul nostr; noi suntem lutul, iar tu olarul. Noi toţi suntem lucrarea mâinilor tale.” Şi Cel care nu a părăsit şi nu a trădat niciodat, Cel fidel proprii sale iubiri, răspunde: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi.” (In 1, 14a)
Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!