Monthly Archives: decembrie2016

Miercuri din a treia săptămână de Advent.sf. Ioan al Crucii, preot carmelitan.  Lecturile zilei: 1Cor 2, 1-10a; Ps 36 (37), 3-4. 5-6. 30-31; Lc 14, 25-33

       Alter Christus… iată tot misterul lui Dumnezeu, iată toată înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, cea cunoscută de desăvârşiţi, dar ignorată de conducătorii lumii acesteia… alter Christus, căci „iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28, 20b). Iată tot misterul – descoperit şi înfăptuit prin Duhul lui Dumnezeu.

            „Şi cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5, 31b)…  Misterul acesta cu privire la Cristos şi fiinţa ta, discipolul Său, mireasa Lui, preotul Lui, este mare: cei doi vor deveni un singur trup… căci nu există decât o singură poruncă: vei iubi din toată inima, din tot sufletul, cu toate puterile…

            Nuntirea este prin umanitatea Domnului Isus, cel Răstignit, iar patul nupţial este Crucea. Cucerit de Cristos, cele care erau pentru mine un câştig, împreună cu propria-mi viaţă, le urăsc de dragul lui Cristos. Vreau să fiu răstignit împreună cu El, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi, să nu mai trăiesc eu, ci Cristos să trăiască în mine.

             Și Duhul și Mireasa spun: „Vino!” Iar cel care aude să spună „Vino!” și cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieții în dar, să vină! (Ap 22, 17)

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitană.

Cristos cu mine, Cristos înaintea mea,

Cristos în urma mea, Cristos în mine,

Cristos sub mine, Cristos deasupra mea,

Cristos la dreapta mea, Cristos la stânga mea.

Cristos unde mă-ntind,

Cristos unde şed,

Cristos unde mă ridic.

Cristos în inimile tuturor celor ce se gândesc la mine,

Cristos în gura tuturor celor ce îmi vorbesc,

Cristos în toţi ochii ce mă văd,

Cristos în fiecare ureche ce mă aude.

Mântuirea e a Domnului!

Mântuirea e a lui Cristos!

Fie ca mântuirea Ta, Doamne, să fie veşnic cu noi!

Sf. Patrick al Irlandei (din Rugăciuni ale sfinţilor)

Marți din a treia săptămână de Advent. Lecturile zilei: Sof 3,1-2.9-13; Ps 33; Mt 21,28-32

În pildele sale, Isus vorbeşte de doi fii ai tatălui: despre cel care, greşind, îşi recunoaşte greşeala şi îşi schimbă modul de a gândi şi de a acţiona şi despre cel care  păcătuind, nu-şi recunoşte greşeala, ci se consideră drept. În marea familie umană şi în cetăţile sale Tatăl a găsit mereu aceste alegeri ale inimii: prima, a celor care, după ce au greşit, nu au ascultat glasul, nu au acceptat mustrarea, nu şi-au pus încrederea în Domnul şi nu s-au apropiat de Domnul Dumnezeul lor, şi cea a restului, care, după ce a greşit, s-a recunoscut umil şi sărac, şi care de-acum îşi va căuta refugiul în numele Domnului, care nu va mai face nedreptate, nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura sa o limbă înşelătoare.

            Doi fii, dar nu unul bun şi unul rău, ci ambii păcătoşi, pentru că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu” (Rom 3, 23). Unul mort în păcat, iar altul readus la viaţă prin convertire, căci apoi i-a părut rău şi s-a dus.

            „Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău” (Lc 15, 21). Prin Acel al treilea Fiu, prin Cel care rosteşte parabola, prin Cel fără de păcat, fratele meu, al cărui cuvânt este una cu fapta, eu strig către Tine, Tată, originea oricărei paternităţi în cer şi pe pământ: ‘Împotriva marii Tale iubiri, Tată, am păcătuit, împotriva luminii Tale, Tată, am păcătuit, gândind ca un rob, ca un slujitor cu interese proprii!  Eu, cel nevrednic de a fi fiul Tău, am vrut să-mi trăiesc viaţa în afara Ta, am păcătuit împotriva comuniunii cu viaţa Ta, alipindu-mi inima de comori nevrednice de acest nume!… Orbit de duhul care-a lucrat în mine, fiu al neascultării (cf. Ef 2, 2), am vrut să lucrez şi să adun comori pentru mine; n-am înţeles că mă trimiţi să lucrez în via Ta pentru ca lucrând, eu să mă asemăn Ţie, n-am înţeles că averea cea mai mare pe care o ai de dăruit este paternitatea Ta! Orbit de egoismul meu n-am înţeles că vrei să mă faci tată, asemenea Ţie, că vrei ca viaţa să fie dăruită prin mine!… Numai în casa Ta, numai în via Ta, numai prin paternitatea Ta, numai făcând faptele Tale, numai împlinind voia Ta eu exist, sunt liber, sunt puternic! Tu îmi eşti Tată, iar eu sunt fiul Tău!’

            Și, ridicându-se, a mers la tatăl său. (Lc 15, 20)

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitană.

Luni din a treia săptămână de Advent. Lecturile zilei: Num 24,2-7.15-17a; Ps 24; Mt 21,23-27

Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacob, locuinţele tale, Israel! Am şoptit şi-am tot repetat murmurând cuvintele: cât de frumoase, cât de frumoase, cât de frumoase!… ştiind că ies din inima şi gura lui Dumnezeului meu… dar cine este Iacob? Şi cine este Israel? Cine este obiectul acestui dor atât de pregnant şi puternic, către inima cui se-ndreaptă această săgeată de foc care cucereşte, cine va respira această mireasmă fascinantă?  Cât de frumoasă, cât de frumoasă, cât de frumoasă eşti! 

            Poporul ales, poporul alianţelor mereu înnoite de Dumnezeu, poporul după trup a lui Israel? Da!  Ascultă, fiică, privește și pleacă-ți urechea, uită de poporul tău și de casa tatălui tău. Regele râvnește frumusețea ta; el îți este stăpânul, prosternă-te în fața lui! (Ps 45, 11-12). Poporul noului şi veşnicului legământ prin sângele lui Cristos, născut prin apă şi sânge în mărturia Duhului? (cf. 1In 5, 6). Da! Fecioara Neprihănit Zămislită şi zămislind în Duh? Da! Toată frumoasă eşti, slavă a Ierusalimului, grădină pecetluită, Edenul lui Dumnezeu! Biserica Mireasă, soţia Mielului, cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei? Da!  „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui și el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. Splendoarea ei e ca a unei pietre de mare preţ, ca a unei pietre de iaspis cristalin” (cf. Ap 21, 3. 10).

            … şi, în cele din urmă, am simţit cum dorul Lui, săgeata de foc, mireasma fascinantă se îndreaptă spre mine – cât de frumoasă eşti tu,cât de frumoasă eşti tu! Eu, Doamne? Cum e posibil? De ce eu? ‘Pentru că eşti a Mea: Eu te-am creat, Eu te-am justificat, Eu sunt Viaţa din tine… Pentru că eşti a Mea. Pentru că eşti a Mea.’

            Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Căci am gustat şi am văzut cu lumina intelectului, în lumina Ta, abisul Tău, Treime eternă, şi frumuseţea creaturii Tale… Tu, eternă Treime, eşti creator, şi eu, care sunt creatura Ta, am cunoscut, prin regenerarea pe care-ai lucrat-o în mine în sângele Fiului Tău, că Tu eşti îndrăgostit de frumuseţea creaturii tale. O, abis, o, veşnică dumnezeire, mare profundă! Şi ce puteai să-mi dai mai mult, dacă mi te-ai dat pe Tine însuţi?

Comunitatea carmelitană.

A treia Duminică din Advent. Lecturile zilei: Is 35,1-6a.10; Ps 145; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11.

Ioan, în închisoare … „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?” – răzbate până la mine drama personală a Precursorului Mesiei, a celui ales şi uns de Duhul să-L vestească pe Cel Care Vine şi să-i pregătească calea… omul cu duh văzător şi suflet neclintit îşi trăieşte propria noapte întunecată. Închis pentru a fi strigat adevărul, pentru a fi arătat calea cea dreaptă, şi-a asumat un risc conştient: ştia că strigătului său nu i se va permite să străbată împietrirea inimii – dar este glas trimis să strige şi să nu tacă.

            În inima Botezătorului îşi face loc tumultul neliniştii, penumbra îndoielii, suferinţa nesiguranţei – nu legată de propria-i viaţă, care este deja dăruită – nu mai poate pierde nimic -, dar asupra  persoanei Celui pe care, iubindu-L, i-a jertfit toată viaţa stând în deşertul separării de duhul lumii, pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu. ‘Eşti Tu Mesia? Eşti Tu, Tu cel care ierţi şi te înduri de toţi, Tu, atât de blând şi smerit, eşti Tu cel pe care L-am predicat şi Îl ştiu venind? Duhul mi Te-a arătat judecător sever şi neclintit în dreptatea Sa şi eu m-am legat de Tine, sever şi neclintit în a-mi judeca propriile slăbiciuni şi ale oamenilor. Dacă eşti cel blând şi care pe toate le ierţi de ce eu am strigat: dreptate divină, judecată, osândă! De ce? Cum poţi fi Tu şi judecător şi cel care toate le iartă? Unde am greşit, de ce întunericul învăluie sufletul meu şi nu mai văd chipul Tău? Dacă Tu nu eşti cel care eşti, eu cine sunt, dacă Tu nu eşti eu ce fac şi de ce o fac?’

            Şi Ioan trimite din închisoare discipoli, să-L întrebe pe Isus… din întunericul inimii mele cer fraţilor mei să meargă la Cristos, să vorbească cu El pentru mine;  la Izvor – alţi ochi să vadă, alte ureche să audă ceea ce eu nu mai pot: ‘Eşti  Tu sau să aştept pe altul? Eşti aici sau să Te caut altundeva? Te-am găsit sau Te-am pierdut? Care dintre vocile dinlăuntrul meu este vocea Ta? Care-i cărarea ce duce la Pace?’

            Iar Isus, răspunzând le-a spus: „Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună! Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine”.

            ‘Fericiţi cei ce dincolo de întunericul propriului suflet Mă recunosc în fraţii mei în care trăiesc! Fericiţi cei care Îmi permit să-i modelez aşa cum vreau, fără să-Mi opună rezistenţă! Fericiţi cei şi-au pierdut propriul chip şi stau în întuneric crezând că Eu Sunt Lumina lumii.’ Căci ei vor fi luminaţi.

Cu toate forţele mele, cele pe care mi le-ai dat,

Te-am căutat, dorind să văd ce am crezut.

Şi am luptat şi am suferit.

Dumnezeul meu, Domnul meu, unica mea speranţă,

mai dă-mi curajul să Te caut!

Fie ca eu să caut Faţa Ta cu pasiune, neîncetat,

Tu, care mi-ai dat să Te găsesc,

dă-mi iar curajul să Te caut

şi dă-mi să sper că Te voi găsi mereu mai mult!

Înainte Ta stă puterea mea: păstreaz-o!

Înaintea Ta stă fragilitatea mea: vindec-o!

Înainte Ta e tot ce pot, tot ce ignor.

Acolo unde mi-ai deschis, intru: primeşte-mă!

Acolo unde ai închis, strig: deschide-mi!

Dă-mi să nu Te uit!

Dă-mi să Te înţeleg!

Dumnezeul meu, Domnul meu, dă-mi să Te iubesc!

Sf. Augustin

Comunitatea carmelitană.

Sâmbătă din a doua Săptămână de Advent.

fericitul Anton Durcovici, episcop martir. Lectrile zilei: Înţ 3,1-9; Ps 33; Rom 8,31b-39; In 15,18-21

Cei care s-au încrezut în el vor înţelege adevărul şi cei care cred în iubire vor rămâne cu el…în şi cu Dumnezeul Vieţii de Nestăvilit! Nimic nu-L poate opri în şi prin cei care, încrezându-se îl El, vor înţelege adevărul şi cred în iubirea Lui pentru ei! Adevărul este că a fost bine, a fost foarte bine să se nască pentru a ne iubi şi pentru a putea muri iubindu-ne până la capăt, jertfindu-se pe cruce  – un adevăr ce scapă oricărei logici a lumii zăcânde sub stăpânirea conducătorului lumii (In 15, 30). „O, fericită vină, care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!” (Cântarea Exultet). Acest adevăr are puterea de a schimba necazul şi strâmtorarea, persecuţia sau foametea sau lipsa de haine, primejdia sau sabia, boala şi moartea celui care are această încredere în El în viaţă de nestăvilit, în bucurie a duhului pe care nimeni şi nimic nu o poate lua.

            Fiindcă, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?  El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?     

            Toate acestea nu au nimic de-a face cu logica lumii care nu-L cunoaşte pe Cristos şi pe cel care L-a trimis, şi, prin El, puterea jertfei şi bucuria ei. Mai întâi, şi fiind încă în păcat – jertfa lui Cristos pentru noi – apoi, uniţi cu El, jertfa noastră pentru fraţi. „În aceasta am cunoscut iubirea: el și-a dat viața pentru noi. La fel și noi suntem datori să ne dăm viețile pentru frați” (1In 3, 16). Aceasta este logica care ne separă pe noi, cei aleşi să sufere Cristos pentru ei şi să-L cunoaştem prin credinţă, de mentalitatea lumii. Adevărul este că e bine, e foarte bine să-i iubim pe fraţi dându-ne viaţa pentru ei şi să trecem împreună cu ei de la moarte la Viaţă!… Este harul şi legea de bază a  Împărăţiei, născută din coasta străpunsă a Omului-Dumnezeu Întrupat, pe care logica acestui veac şi fiii ei nu reuşesc s-o pătrundă sau s-o învingă şi nici să-i răpească puterea şi strălucirea, dar fiii veacului viitor o proclamă şi o trăiesc, invocând numele Domnului.

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Pentru sărăcia mamei şi a tatălui meu, pentru ca am fost o gură în plus de hrănit, pentru copiii pe care i-am îngrijit, pentru moara dărăpănată, pentru vinul oboselii, pentru oile soioase: îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!

Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru procuror, pentru comisar, pentru jandarmi, pentru cuvintele dure ale părintelui Peryramale.

Pentru ortografia pe care n-am ştiut-o niciodată, pentru memoria ce n-am avut-o niciodată, pentru ignoranţa şi prostia mea: mulţumesc!

Pentru mama mea moartă departe, pentru durerea ce am simţit-o când tata, în loc să-şi întindă braţele micii sale Bernadeta, m-a numit „sora Maria Bernard”.

Mulţumesc pentru că ai adăpat cu amărăciuni această inimă prea sensibilă pe care mi-ai dat-o!

Pentru Maica Iosefina, care m-a declarat „bună de nimic”, mulţumesc! Pentru sarcasmele Maicii Maestre, pentru vocea ei dură, pentru nedreptăţile şi ironiile ei, pentru pâinea umilirii, îţi mulţumesc!

Îţi mulţumesc pentru că am fost cea căreia M.T. putea să-i spună: „nu faci niciodată îndeajuns”.

Mulţumesc pentru că am fost cea privilegiată cu mustrări, cea de care surorile ziceau: ”noroc că nu suntem Bernadeta!”

Mulţumesc că am fost Bernadeta, ameninţată cu închisoare pentru că te-am văzut, Fecioară Sfântă! Privită de mulţime ca o specie rară. Acea Bernadeta atât de obişnuită, încât când mă vedeau ziceau: ”e doar atât?”

Pentru acest sărman trup pe care mi l-ai dat, pentru această boală care nu se vindecă, pentru carnea mea putrezindă, pentru oasele mele cariate, pentru transpiraţiile mele, pentru febră, pentru durerile surde şi acute, mulţumesc, Dumnezeul meu!

Sf. Bernadeta Soubirous

Comunitatea carmelitană.

Joi din a doua săptămână de Advent

Solemnitatea neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioare Maria.

Lecturile zilei: Gen 3,9-15.20; Ps 97; Ef 1,3-6.11-12; Lc 1,26-38

În cea aleasa încă înainte de întemeierea lumii, ca să fie sfântă şi neprihănită înaintea Lui, în iubire, Miriam, Fecioara cea iubită, nimic nu a umbrit niciodată gloria lui Dumnezeu; prin Ea, chivotul Harului Său, cerul şi pământul, îngerii şi oamenii cântă neîncetat lauda gloriei Preasfintei Treimi. Cei răscumpăraţi de pe pământ pot învăţa acest cântec nou, căci din stirpea Celei Tainice, Mamă, Fiică şi Mireasă a lui Dumnezeu. 

            Adam şi Eva, chip al Chipului plin de glorie, au căzut; Isus, Cuvântul făcut Trup şi Maria re-creează Asemănarea. Adam şi Eva au pierdut harul, Maria este cea plină de har; lui Adam şi Evei le-a fost frică la trecerea Domnului Dumnezeu, Maria se lasă umbrită de puterea celui Preînalt; Adam şi Eva s-au ascuns, Maria spune: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!”

            Toţi am căzut în Adam şi Eva, toţi suntem înălţaţi prin Isus şi Maria. Toţi am păcătuit prin Adam şi Eva, toţi suntem justificaţi prin Isus şi Maria. Adam şi Eva au devenit „nu”, dar în Isus Cristos şi Maria este numai „da”. Aşa cum în Ei toate promisiunile lui Dumnezeu sunt da, şi noi suntem chemaţi să fim moştenitorii fiat-ului lor, pentru ca prin noi, acolo unde se înmulțeşte păcatul, să se reverse cu prisosință harul, pentru ca prin darul primit de mai multe persoane, mulți să aducă mulțumire lui Dumnezeu. De aceea astăzi prin Ea rostim noi amin lui Dumnezeu, spre gloria Sa!

„Bucură-te, că prin Tine străluceşte bucuria,

Bucură-te, că prin Tine se stinge blestemul,

Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei,

Bucură-te, înălţime la care anevoie ajunge mintea omenească,

Bucură-te, adâncime greu de pătruns şi cu ochii îngerilor,

Bucură-te, că eşti tronul Împăratului,

Bucură-te, că porţi pe Acela ce poartă toate,

Bucură-te, stea ce prevesteşti Soarele,

Bucură-te, sânul dumnezeieştii Întrupări,

Bucură-te, că prin Tine se înnoieşte zidirea,

Bucură-te, că prin Tine se face prunc Ziditorul,

Bucură-te, Mireasă pururea Fecioară!

(Acatistul Maicii Domnului)

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitană.

Miercuri din a doua săptămână de Advent. sf. Ambrozie, ep. Lecturile zilei: Is 40,25-31; Ps 102; Mt 11,28-30.

Nu ştii oare? Nu ai auzit? Ridică-ţi ochii spre înălţimi! Numai ceea ce vine din înălţimi şi Cel ce răsare din înălţime este singurul răspuns valid pentru viaţa ta, numai revelaţia prin puterea de sus, prin Duh e dătătoare de viaţă! Căci „așa cum este el, așa suntem și noi în lumea aceasta” (1In, 17).

            De ce încerci să obţii cunoaştere care nu mântuieşte, când a mă cunoaşte pe Mine şi pe Cel care M-a trimis este viaţă veşnică? De ce încerci să-L auzi şi să-L înţelegi cu înţelepciunea omenească pe Cel ce poate fi înţeles numai prin Duh? De ce te laşi împovărat şi înrobit de jugul propriului tău eu, când ai putea gândi prin Gândul meu, vorbi cu Cuvântul meu, trăi prin Viaţa Mea? Vino la Mine! Vino nu prin tine însuţi, – leapădă acest jug! -, vino prin Duhul Meu şi al Tatălui Nostru, vino să te apropii de Cel Neapropiat, vino să-l cunoşti pe Cel ce întrece orice închipuire!

            În veneraţie, cu teamă şi uluire, fascinat fără putinţă de scăpare stau în faţa Ta, Dumnezeul meu cel veşnic, care eşti Domnul, creatorul întregului pământ! Tu eşti Cel cu Totul Altul, cel care răstorni logica mea şi nu încetezi să mă minunezi, făcând inima mea să tresalte de mândrie, de dor şi de încredere! Când cred că Te-am atins, atunci înţeleg că eşti neapropiat, când îmi revelezi ceva din Fiinţa Ta, atunci eu sunt… când Te ştiu, atunci mă cunosc, când Te laşi de mine atins, atunci respir… Căci eşti Cel cu Totul Altul, dar în care mă recunosc, cu totul în afara mea şi totuşi mai înlăuntrul meu decât îmi sunt eu mie însumi…

            În faţa Ta stau, a celui care răstorni orice logică şi nimeni nu poate să-ţi spună: „De ce faci aşa?” Cei care speră în Tine îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc. Prin Tine, bătrânii îşi păstrează seva şi prospeţimea, aducând roade şi la bătrâneţe (Ps 92, 15). În Tine moartea nu este nenorocire, ci pace, nu pedeapsă, ci speranţă plină de nemurire (cf. Înţ 3, 2-4); în Tine, cel care a murit, trăieşte. Creaţia Ţie ţi se supune, şi, în favoarea celor care se încred în Tine, elementele naturii îşi uită propria forţă, acţionând uluitor: „pentru ca fiii tăi, pe care-i iubești, Doamne, să învețe că nu diferitele specii de roade îl hrănesc pe om, ci cuvântul tău îi păstrează pe cei care cred în tine” (Înţ 16, 26). „Nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, iar noaptea este luminoasă ca ziua și întunericul este ca lumina” (Ps 139, 12). La voinţa Ta, copiii înving luptători experimentaţi şi fără să tremure, vorbesc înaintea regilor. Căci „din gura copiilor și a pruncilor ți-ai pregătit laudă împotriva vrăjmașilor tăi, ca să nimicești pe dușman și pe răzbunător” (Ps 8, 3). „Tu ai ales cele nebune ale lumii ca să-i faci de rușine pe cei înțelepți. Ai ales cele nesemnificative ale lumii, ca să le faci de rușine pe cele puternice. Ai ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugi pe cele ce sunt” (1Cor  1, 27-28)…

            Cum ar putea fi aşadar ascunsă calea mea de Tine, Doamne care eşti însuşi Calea, cum ar putea fi trecută cu vederea judecata mea de Tine, Dumnezeul meu care eşti însuşi Adevărul? Dar eu prin mine şi nu prin Duhul te-am judecat…  „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta” (Sf. Augustin, Confesiuni).

            Aleg să mă lepăd de jugul lumii şi al înţelepciunii ei şi strig după jugul Tău cel dulce şi plăcut, după Duhul „care a cunoscut cele ale lui Dumnezeu” (1Cor 2, 11b.). Vreau să învăţ de la Duhul, căci „Dumnezeu este Duh” (In 4, 24a.), smerindu-mi inima în Cristos şi să aflu alinarea sufletului meu.

             Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitană.

Sf. Nicolae, ep. Lecturile zilei: Is 40,1-11; Ps 95; Mt 18,12-14.

Împărăţie de fii şi fiice ale lui Dumnezeu, toţi preoţi, profeţi, regi… Pelerinajul Căii Sfinte – „Acolo va fi o stradă şi un drum, iar drumul se va numi „Drumul cel Sfânt” (Is 35, 8) – înaintarea prin succesiunea de lumini aprinse de adumbrirea Duhului şi umbrele credinţei coincide cu privilegiul exercitării misiunii noastre sacerdotale, profetice şi împărăteşti primite prin botez de la Cristos, preot, profet şi rege. Ceea ce este El suntem şi noi, ceea ce a trăit El este destinul nostru.

            „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să prezentați trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12, 1).

             „Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, și până la marginile pământului” (Fap 1, 8).

            „Îndrăznește cineva dintre voi, care are vreo pricină cu un altul, să se lase judecat de cei nedrepți, și nu de sfinți? Sau nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea este judecată de voi, sunteți nevrednici [ca să judecați] probleme mărunte? Nu știți că noi îi vom judeca pe îngeri? Cu atât mai mult [problemele] vieții [acesteia]” (1 Cor 2-3).

            Un glas zice: „Strigă!”, iar eu răspund: „Ce să strig?”  Profetul este străjer, un veghetor investit de Domnul. Este fiinţare între două lumi, cea a lui Dumnezeu şi cea a omului, cunoaştere duhovnicească a uneia şi cunoaştere experienţială a celeilalte. Este existenţă „împrumutată” de Dumnezeu după bunul Său plac pentru a se face văzut şi auzit; prin profet trece viaţa Celui căruia i-a supus toată fiinţa. El este martorul a ceea ce aude şi vede în Duh. Este, în acelaşi timp, glasul poporului în faţa lui Dumnezeu, sau, dacă poporul a trădat legământul – chezaşul său în faţa lui Dumnezeu. El mijloceşte pentru popor, aducându-i aminte Domnului de Promisiunea Sa; asculta ca un iniţiat, aude paşii Domnului şi  vocea Sa, transmite mesajul Domnului către poporul Său. În inima sa îl poartă pe Dumnezeu şi poartă poporul, se luptă cu Dumnezeu şi oamenii şi învinge (cf. Gen 32, 29). Este imaginea vie a lui Dumnezeu a cărui Inimă de păstor vrea să se lase învinsă de om, bucuria Lui.

            Citirea, meditarea şi rugăciunea cu Scriptura, cea mai fantastică carte de rugăciune scrisă vreodată – în întregime Duh şi Adevăr – este, poate, pământul cel mai hrănitor pentru creşterea şi rodnicia întru cunoaştere de Cristos a darului Duhului din noi, a sămânţei sacerdotale, profetice şi regale. „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (Lc 24, 32) – exclamă discipolii, făcând cale întoarsă de la Emaus spre Ierusalim, după ce Isus le explicase cele referitoare la El din Scriptură, începând de la Moise şi toţi profeţii, şi l-au recunoscut în frângerea pâinii.

            Cuvântul făcut Trup, venit prin apă şi sânge (cf. 1In 5, 6) împreună cu Duhul – şi nimic altceva – nasc şi cresc preoţi, profeţi şi regi; Scriptura şi Duhul invocat asupra-i ne va lumina, va trece mintea noastră în Gândul lui Cristos, va aşeza faptele şi viaţa noastră pe stânca care este Cristos, va face ca în noi să fie sentimentele lui Cristos… prin Cuvânt şi Duh vom ajunge la cunoaşterea-iubire a lui Cristos. Iar Duhul lui Cristos şi al Tatălui va vorbi, va acţiona, va trăi prin noi. Atunci ne vom sui pe un munte înalt şi ne vom ridica cu putere glasul, fără teamă, proclamând: „Iată Dumnezeul vostru!” Dumnezeul suveran care mustră sau mângâie, zideşte sau dărâmă, plantează sau smulge, acelaşi Dumnezeu care prin Cristos ne-a spus tot ce avea de spus şi ne-a dat tot ce avea de dat, Dumnezeu-Tată  intervenind prin Cristos în istoria omenirii pentru ca să nu se piardă niciunul dintre cei mici şi pentru ca bucuria lor să fie deplină (cf. In 16, 8).

            Repetă azi, şopteşte cu gura şi cântă cu bucurie în inima: Mă bucur în faţa Domnului care vine, pentru că vine să judece pământul fiinţei mele. Mă va judeca cu dreptate şi în adevărul Său.

            Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

Comunitatea carmelitană.

Luni din a doua saptamana de Advent. Lecturile zilei: Is 35,1-10; Ps 84; Lc 5,17-26

Înaintea ochilor tăi a strălucit Împărăţia, harul a revărsat asupra ta fascinaţia sa… şi începi să mergi prin credinţă către ea… Credinţa este pustiu şi pământ uscat, însetat, fără apă, câmpie întinsă şi aridă… „Dumnezeule, tu ești Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineață. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te dorește trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat și fără apă” (Ps 63, 2). Pustiu plin de lei şi animale feroce, de cuiburi de şacali, locul umbrei morţii păcatului… Este în sufletul tău, îl porţi în fiinţa ta; Isus a intrat în el, Duhul l-a dus în pustiu; „şi era acolo împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau” (conf. Mc 1, 12-13). Drumul convertirii, al strămutării din tine însuţi în Împărăţia Fiului iubit al Tatălui, din egocentrism la libertatea dependenţei fialiale şi sponsale de Dumnezeu –  este  pustiul, o călătorie care răneşte spre a vindeca apoi. „Cuvintele tale au fost găsite, iar eu le-am devorat. Cuvintele tale au fost spre bucuria mea și spre veselia inimii mele, pentru că numele tău este chemat asupra mea, Doamne Dumnezeule Sabaot. De ce să fie chinul meu fără sfârșit și rana mea de nevindecat: refuză să se vindece. Ești tu pentru mine ca un izvor fals, unde apa nu durează?” (Ier 15, 17-18b.)

            Este trecerea ta, cu Isus, decisă de tine în mod liber, din întunericul propiei fiinţe spre lumina Fiinţei Nezidite, purtată înainte în mod nevăzut şi nesimţit de Duhul Sfânt şi focul Său… „Fericit este omul care îşi află tăria în tine şi decide în inima sa sfânta călătorie” (conf. Ps 84). În pustiu se călătoreşte prin ariditatea credinţei; în pustiu credinţa nu vede faţă către faţă – vederea prin credinţă pare orbire şi auzirea prin credinţă pare surzenie; acţiunea prin credinţă – şchiopătare. „Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte…” (1Cor 13, 12a).

            Speranţa călătoreşte împreună cu credinţa, sprijinindu-se pas cu pas, chemând şi invocând Iubirea. Iar când asupra pământului arid şi însetat al sufletului care înaintează în credinţă vine Duhul Sfânt şi este umbrit de puterea Celui Preînalt (Lc 1, 35), atunci ochii tăi orbi se deschid şi urechile tale surde se destupă. Atunci acţiunea prin credinţă rodeşte în minune, picioarele paralizate umblă şi limba celui mut strigă de bucurie. Iar apele vii ale Duhului ţâşnesc în pustiu; „râuri de apă vie  ţâşnesc din  pieptul tău” (conf. In 7, 38). Ţinutul uscat devine un lac, iar pământul însetat, izvoare de apă; în cuibul unde se adăpostea şacalul creşte stuf şi papură. Atunci tresăltă de bucurie pustiul şi pământul uscat; se veseleşte stepa şi înfloreşte ca trandafirul! Iar tu vezi gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru şi strigi cu bucurie: „Astăzi am văzut lucruri minunate”.

            Calea pustiului, a convertirii prin credinţă este „Drumul cel Sfânt”, este calea Domnului prin sufletul tău. Este cu adevărat calea pustiului, plină de gloria Domnului şi adumbrită de prezenţa Duhului, calea Mirelui şi a miresei, până la libertatea vederii faţă către faţă. (Este calea Carmelului, prin excelenţă.) La acest drum al libertăţii numai harul Împărăţiei şi Duhul pot chema, cu o logică a nebuniei divine pe care manipulatorul şi prefăcutul nu o pot înţelege. De aceea cei impuri nu-l vor străbate, iar nebunul nu se va rătăci. „Nu va intra într-însa nimic impur, nici cel care săvârșește lucruri abominabile și nici cel mincinos, ci numai cei care sunt scriși în cartea vieții Mielului” (Ap 21, 27). Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce şi vor veni în Sion cu strigăte de bucurie. O veselie fără de sfârşit va coborî asupra lor, bucuria şi veselia îi vor urma, iar amărăciunea şi suspinul se vor îndepărta. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap . 21, 4).

             „Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea” (1Cor 13, 13).

Amin. Marán athá. Vino, Doamne Isuse!

 Comunitatea carmelitană