Puncte care pot și trebuie să constituie o bază și un imbold pentru dialogul dintre bisericile și comunitățile bisericești care s-au separat de Scaunul Apostolic roman fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfârșitul evului mediu, fie mai târziu:
Credința în Cristos
Ne referim în primul rând la acei creștini care îl mărturisesc deschis pe Isus Cristos ca Dumnezeu și Domn, unic mijlocitor între Dumnezeu și oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Cuprinși de dorința de a se uni cu Cristos, ei sunt determinați din ce în ce mai mult să caute unitatea și să dea pretutindeni mărturie pentru credința lor înaintea neamurilor.
Studiul Sfintei Scripturi
Iubirea și venerația față de Sfânta Scriptură, pentru care au aproape un cult, îi duc pe frații noștri la studierea statornică și sârguincioasă a textului sacru.
Dar atunci când creștinii despărțiți de noi afirmă autoritatea divină a Cărților sfinte, ei gândesc diferit față de noi – și unii față de alții – despre relația dintre Scriptură și Biserică unde, conform credinței catolice, magisteriul autentic deține un loc deosebit în explicarea și predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului, un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor.
Viața sacramentală
Prin sacramentul Botezului, atunci când este conferit în mod valid, după orânduirea Domnului, și este primit cu dispoziția sufletească cerută, omul este realmente incorporat lui Cristos răstignit și glorificat și este regenerat spre a participa la viața divină.
omunitățile bisericești despărțite de noi, deși sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, și deși, după credința noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoției, nu au păstrat substanța autentică și integrală a misterului euharistic, totuși, amintind la Cina sfântă moartea și învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viața de comuniune cu Cristos și așteaptă venirea lui în slavă. De aceea, învățătura despre Cina Domnului, celelalte sacramente, cultul și slujirile în Biserică, trebuie să constituie obiectul dialogului.
Viața în Cristos
Trăirea creștină a acestor frați este hrănită de credința în Cristos și este sporită de harul Botezului și de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ea se manifestă în rugăciunea individuală, în meditarea Scripturii, în viața de familie creștină, în cultul adus de comunitatea adunată spre lauda lui Dumnezeu. De altfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie comună.
Chiar dacă mulți dintre creștini nu înțeleg întotdeauna, în domeniul moral, evanghelia la fel cu catolicii și nici nu admit aceleași soluții pentru problemele cele mai dificile ale societății de azi, totuși ei vor, ca și noi, să adere la cuvântul lui Cristos ca la izvorul virtuții creștine.
Conciliul dorește stăruitor ca inițiativele fiilor Bisericii Catolice să meargă mână în mână cu inițiativele fraților despărțiți, fără a se pune vreun obstacol în calea providenței și cu deschidere totală față de inspirațiile viitoare ale Duhului Sfânt. Pe lângă aceasta, Conciliul declară că este conștient de faptul că năzuința sfântă de a-i împăca pe toți creștinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una și unică, depășește puterile și capacitatea omului. De aceea, el își pune întreaga speranță în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui față de noi, în puterea Duhului Sfânt. „Iar speranța nu înșeală pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt ce ne-a fost dat” (Rom 5,5).
Din decretul conciliar Unitatis Redintegratio.
**********************************************
Odată Domnul nostru mi-a spus: „Și totul va fi bine”. Iar altădată mi-a spus: „Tu însăți vei vedea că orice lucru va fi pentru bine”, iar sufletul meu a înțeles aceste două cuvinte ca având semnificații diferite.
Un înțeles era că voința sa pentru noi este să știm că el ia în seamă nu numai lucrurile mari și nobile, ci, de asemenea, și pe cele mici și mărunte, pe cele de jos și simple, una câte una. Și asta vroia să spună zicând: „Orice lucru va fi pentru bine”. Căci este voința sa ca noi să știm că nici măcar lucrul cel mai mărunt nu va fi uitat.
Un alt înțeles era acesta: Noi vedem multe fapte rele săvârșite în jurul nostru, fapte foarte dăunătoare, și uneori pare imposibil ca din ele să rezulte ceva bun. Uneori, când vedem aceste rele, întristați și îndurerați din cauza lor, ne e dificil să ne concentrăm pe fericirea lui Dumnezeu, exact ceea ce uneori ar trebui să facem. Și asta pentru că capacitatea noastră de a raționa este acum atât de oarbă, joasă și simplă, încât noi nu putem ști înțelepciunea sa înaltă și minunată, puterea și bunătatea fericitei Treimi. Și asta a vrut să spună atunci când a zis: : „Tu însăți vei vedea că orice lucru va fi pentru bine”. Era ca și cum ar fi spus: „Ia seama, plină de credință și încredere, acum, și, la sfârșitul tuturor lucrurilor, le vei vedea cu adevărat în plinătatea bucuriei.”
Iuliana de Norwich (1342 – 1416), venerată de Biserica Catolică, de Anglicani și Luterani – din Revelațiile divinei iubiri