După cum se ştie, expresia carisma fondatorului a intrat în limbajul magisterial în mod oficial cu enciclica “Evangelica Testificatio” a Papei Paul al VI-lea (1971) şi a fost pe parcurs foarte mult considerată de către Magisteriu, de Institutele de Viaţă Consacrată şi religioasă, care erau în drum de clarificare a propriilor identităţi carismatice şi spirituale ce trebuiau să fie în sintonie cu reânnoirea carismatică promovatà de Conciliul Vatican II şi de Magisteriu.
Carisma fondatorului cu siguranţă se fundează din intervenţia divină care a lucrat la naşterea ordinelor religioase. În Biserică nasc mereu noi forme de viaţă religioasă cu ajutorul acţiunii Duhului Sfânt, care este mereu prezent în Ea şi o ajută să se reânnoiascà mereu şi cât mai mult din interiorul ei.
Şi carisma Ordinului Carmelitan se leagă de această experienţă sau mai bine zis de intervetia lui Dumnezeu care, cu Duhul Său, i-a iluminat pe primii eremiţi carmelitani dănd naştere la acest stil de viaţă, nou în Biserică.
Când vorbim de spiritualitatea carmelitană, ne referim la ce şi cum Ordinul Carmelitan este prezent în Biserică şi care este aportul lui pentru ca Biserica lui Cristos să crească iar împărăţia lui Dumnezeu să fie în mijlocul oamenilor ca o prezenţă vie şi concretă.
Călugărul carmelitan, după frumoasa frază ce recunoaşte identitatea carmelitanului, este „contemplativ în mijlocul poporului lui Dumnezeu”. Ordinul Carmelitan s-a remarcat mereu în Biserică prin dimensiunea ei contemplativă, adicà a vieţii lăuntrice de căutare a chipului lui Dumnezeu şi de meditare a Cuvântului Divin.
Contemplaţia nu ne împiedică să ne trăim viaţa de apostolat în mod activ ci, mai mult, ea ne ajută să trăim în mijlocul oamenilor care sunt fraţii noştri, slujindu-i şi iubindu-i aşa cum şi Cristos i-a slujit şi i-a iubit. Mai mult, în ei, noi vedem Chipul lui Cristos, prezenţa vie a lui Dumnezeu mai ales în cei ce suferă.
Carisma este răspândită în lumea întreagă, acolo unde sunt fraţi şi surori carmelitani ce trăiesc după Regula şi Spiritualitatea Carmelitană.
Mai sunt două dimensiuni ale carismei dar care se leagă mult de partea contemplativă. Ele sunt rugăciunea şi frăţietatea. Contemplaţia nu trebuie numaidecât confundată cu rugăciunea, ci rugăciunea carmelitană este contemplativă la fel şi viaţa fraternă este o experienţă umană care tinde la acea dimensiune contemplativă ce transformă modul şi timpul petrecut împreună într-o adevărată „oază de pace” unde Dumnezeu nu numai că este prezent dar şi se comunică în relaţiiele de frăţietate şi prietenie. Bine-nţeles că şi aceasta ca şi celelalte nu sunt numaidecât un stil de viaţă deja perfecte. Fiecare călugăr tinde spre această dimensiune cu limitele personale, dar mai mult cu darurile pe care Duhul Sfânt i le-a oferit spre edificarea personală, a fraţilor şi în acest fel a întregii comunităţi.
Deci, cănd vorbim de carismă, nu ne referim doar la ce Ordinul Carmelitan posedă şi-l identifică în Biserică şi în lume, ea este şi acea ţintă spre care tindem pentru a ajunge la Cristos; prin contemplaţie, rugăciune şi frăţietate cât adevărată.