„După ce a examinat cu atenție toate acestea, Conciliul reînnoiește cele declarate de conciliile anterioare precum și de pontifii romani și anume că, pentru a reface sau a păstra comuniunea și unitatea, trebuie „să nu se impună nici o altă povară decât cele necesare” (Fap 15,28). El dorește mult ca de acum înainte toate eforturile în diferitele instituții și forme ale vieții Bisericii, să tindă la realizarea treptată a unității, mai ales prin rugăciune și prin dialogul frățesc referitor la doctrină și la necesitățile mai urgente ale îndatoririi pastorale din timpurile noastre. Conciliul recomandă, de asemenea, păstorilor și credincioșilor Bisericii Catolice relațiile cu aceia care nu-și mai duc viața în Orient, ci departe de patrie, pentru a dezvolta colaborarea frățească cu ei în spiritul carității și eliminând orice duh de rivalitate și neînțelegere. Dacă această operă va fi promovată din tot sufletul, sfântul Conciliu speră că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur lăcaș întărit pe piatra unghiulară, Cristos Isus, care va face din cele două una.
Bisericile și comunitățile bisericești care s-au separat de Scaunul Apostolic roman, fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfârșitul evului mediu, fie mai târziu, rămân unite cu Biserica Catolică printr-o afinitate și legătură deosebită ce se datorează vieții îndelungate duse de poporul creștin în secolele anterioare, în comuniune bisericească.
Deoarece aceste Biserici și comunități bisericești se deosebesc mult nu numai de noi, ci și între ele, datorită diversității de origine, de învățătură și de viață spirituală, este foarte greu să fie descrise cu precizie, lucru pe care nici nu îl intenționăm aici.
Deși mișcarea ecumenică și dorința de pace cu Biserica Catolică nu s-au impus încă pretutindeni, avem totuși speranța că simțul ecumenic și aprecierea reciprocă se vor dezvolta, treptat, în toți.”
Decret despre ecumenism UNITATIS REDINTEGRATIO 18, 19
„Biserica: viață nouă în Hristos. În Biserică nu este moarte, nu există iad. Spune evanghelistul Ioan: „Dacă cineva va păzi cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci” (In 8, 52). Hristos șterge moartea. Cel care intră în Biserică se salvează, devine veșnic. Una este viața, continuitate interminabilă, nu are nici sfârșit, moartea nu există. Cel care urmează orânduirile lui Hristos, nu moare niciodată. De fapt, moare după trup, poftelor, și devine vrednic ca din această viață să trăiască în Paradis, în Biserică, iar apoi în ființarea veșnică. Prin Cristos, moartea devin pod, pe care-l trecem într-o clipită, pentru a ne continua viața în lumina cea neapusă.
De când sunt călugăr, cred și eu că nu există moarte. Așa am simțit și așa simt mereu: că sunt veșnic și nemuritor. Ce minunat!
În Biserică, care dispune de sacramentele mântuitoare, nu există deznădejde. Poate că suntem foarte păcătoși. Dar ne spovedim, preotul se roagă asupra noastră și astfel dobândim iertarea și înaintăm spre nemurire, fără îngrijorări și fără teamă.”
Părintele Porfirie Athonitul – Despre Biserică
Arată-Te, Doamne!
Vino în întâmpinarea tuturor căutătorilor absolutului!
Umblă, Doamne, alături de cei care pornesc la drum
și nu știu încotro să meargă!
Pune-li-Te alături și umblă cu toți cei disperați,
Pe străzile Emausului!
Și nu Te supăra dacă ei nu știu
că ești Tu Cel ce călătorești cu ei,
Cel care îi neliniștești
și le înflăcărezi inimile.
Nu știu că Te poartă înlăuntrul lor:
oprește-Te cu ei, căci se înserează,
iar noaptea e întunecată și lungă, Doamne!
David Maria Turoldo (1916-1992) – Din Rugăciunile Sfinților